The Barefoot Contessa (1954) – Contesa Desculță
Regia: Joseph L. Mankiewicz
Distribuția: Humphrey Bogart, Ava Gardner, Edmond O’Brien
Atunci când a scris și regizat ‘The Barefoot Contessa’ (1954), Joseph L. Mankiewicz era după imensul succes al unui dintre filmele sale precedente – ‘All About Eve’ (1950). Acel film descria crepusculul carierei unei vedete de pe Broadway și este foarte posibil ca Mankiewicz să fi dorit să realizeze un fel de continuare centrată pe viața actrițelor de la Hollywood. Pentru a înțelege însă mai complet contextul și sursele de inspirație ale lui ‘The Barefoot Contessa’, cred că trebuie să amintim alte două filme lansate tot în 1950: ‘Sunset Blvd.’ al lui Billy Wilder și ‘Rashomon’ al lui Akira Kurosawa. De la primul cred că Mankiewicz a preluat punctul de vedere extrem de critic fata de industria cinematografică și patronii ei. De la al doilea s-a inspirat în ceea ce privește procedeul narativ.
‘The Barefoot Contessa’ începe la înmormântarea, pe o ploaie torențială, a eroinei principale a filmului – actrița Maria Vargas. Trei bărbați care participă la înmormântare își amintesc, pe rând și alternativ, episoade din viața acesteia, de la descoperirea ei într-un restaurant din Madrid unde cânta și dansa, trecând prin episoadele principale ale vieții sale de actriță la Hollywood și de femeie frumoasă admirată de public și râvnită de bărbații bogați ai lumii, până la sfârșitul tragic. Procedeul de voice-over, care în general îmi displace, funcționează aici foarte bine, deoarece fiecare dintre cei trei povestitori prezintă perspectiva sa personală și bine diferențiată de a celorlalți. Fiecare însemnase altceva în viața eroinei, iar mărturiile celor trei completează o viziune completă a descoperirii, ascensiunii și căderii unei femei care devine, în pofida originilor modeste, o divă a ecranului, dar este și o victimă a sistemului care o promovase și mai ales a prejudecăților sociale.
Personajul Mariei Vargas merită o examinare atentă. Scenaristul Mankiewicz a plecat evident de la figura Cenușăresei din basm, explicitând chiar metafora. Cântăreața plecată dintr-o familie modestă care este și lovită de tragedia uciderii mamei de către tată, își va petrece viața căutând prințul potrivit. O face trecând de la unul la altul dintre bogații lumii – un multi-milionar și producător american, un bogătaș sud-american, un conte italian. Toate alegerile sale se dovedesc a fi catastrofale într-un fel sau altul. Este o critică a unei lumi dominate de bărbați bogați și puternici, dar poate și o reflectare freudiană a conflictului cu mama ei, care se comporta ca mama cea rea și vitregă din basm.
Din păcate, Ava Gardner nu se ridica în acest film la înălțimea complexității rolului. Este frumoasă și demnă, dar nu și ingenuă și nu este credibilă ca victimă. Pot doar face un exercițiu de imaginație redistribuind-o pe tânăra Sophia Loren (avea 21 de ani atunci) în acest rol. Sau pe Rita Hayworth, din viața căreia s-a inspirat scenaristul, căreia i s-a propus de altfel rolul, dar a refuzat. Humphrey Bogart în schimb este formidabil într-un rol mai ‘soft’ decât cele mai faimoase alte roluri din cariera sa, deși semnele bolii care avea să-l doboare trei ani mai tărziu sunt deja vizibile. Scenariul este interesant nu doar datorită structurii narative care este influențată de Kurosawa, ci și deoarece este un film despre industria cinematografică, dar fără nicio scena filmata pe vreun platou. Viața câteodată imită filmul, spune la un moment dat personajul lui Bogart, dar desigur, este vorba despre viața de pe ecran. Finalul este unul dintre finalurile clasice memorabile ale Hollywood-ului anilor ’40 și ’50. Merită să ajungeți la el.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
