Perfect Days (2023)
Regia: Wim Wenders
Distribuția: Miyako Tanaka, Koji Yakusho, Long Mizuma
Câteva dintre cele mai interesante filme pe care le-am văzut în ultima vreme aparțin unor regizori care nu mai au nimic de demonstrat. Wim Wenders face parte dintre ei. Va împlini 79 de ani în acest an și a realizat filme ca ‘Wings of Desire’ și ‘Paris, Texas’. Probabil că poate obține finanțare pentru ce filme dorește, sau poate că are chiar resurse suficiente să finanțeze singur orice vis sau fantezie ar vrea să aducă pe ecrane. Gândurile de retragere par departe sau inexistente pentru el. În ultimii 10 ani a adăugat 18 titluri filmografiei sale: filme scurte și de lung metraj, ficțiune și documentare, video-clipuri muzicale cu muzica pe care o iubește și filme despre artiștii plastici pe care îi admiră. Wenders nu numai că nu pare că are intenția de a se opri, dar este în permanentă căutare, refuză clișeele și drumurile bătute și are de spus tot timpul ceva interesant și de experimentat mereu ceva nou. ‘Perfect Days’ este un omagiu adus Japoniei de un artist care iubește și respectă profund această țară, oamenii și cultura ei. Este un film minunat despre singurătate și despre oamenii simpli și uneori invizibili, cu un mesaj profund omenesc: lumea este compusă din atâtea lumi câți oameni trăiesc, și fiecare are locul său sub soare și viața sa care merită trăita. Filmul a primit deja câteva premii, dar cred că cel mai semnificativ dintre ele este decizia de a fi ales să reprezinte în acest an Japonia în competiția pentru Oscaruri. Este cred o confirmare a faptului că înșiși japonezii au apreciat calitatea și sensibilitatea filmului după propriile lor criterii. Nici nu mai are prea multă importanță dacă filmul va câștiga Oscarul sau nu.
Scenariul original este scris de Wenders împreună cu Takuma Takasaki. Hirayama, eroul principal al filmului, este un bărbat destul de în vârstă, care lucrează în serviciul de curățenie al toaletelor publice din Tokyo. Cine a vizitat Japonia știe cât de impresionant de curate sunt toaletele japoneze. Întreținerea lor ar trebui să fie deci și ea o meserie onorabilă. Urmărim rutina zilnică a lui Hirayama: se trezește în modesta sa garsoniera din marea metropolă, își strânge salteaua pe care dorm tradițional majoritatea japonezilor, se spală pe dinți și își aranjează mustața, iese în stradă și privește spre cer pentru a vedea cum este vremea, cumpără o cafea rece de la o mașină automată, se suie în mașina sa destul de veche pentru a fi echipată cu un casetofon și pleacă la lucru. Rutină de muncă a zilei este întreruptă de o pauză în care se odihnește într-un parc, mănâncă un sendvici, privește la oameni și mai ales la copaci pe care îi fotografiază. Folosește un aparat cu film, pare adeptul aparatelor vechi de decenii, și muzica o ascultă pe un casetofon, cum foloseam eu în adolescență, cu multe decenii în urmă. Gusturile sale muzicale sunt și ele retro – hituri pop ale anilor 60-70. Când termină lucrul merge la baia publică și apoi la un restaurant de stradă. Totdeauna aceeași baie, totdeauna același restaurant. Seara citește romane de Faulkner sau Patricia Highsmith în ediții paperback cumpărate la mâna a doua cu 100 de yeni. Viața curge cu mici bucurii cauzate de detaliile căutate în natură sau în legături fugitive cu cei din jur, de obicei nu mai mult de priviri sau saluturi. Evenimente se întâmplă. Un coleg de muncă tânăr îi cere ajutorul pentru a o cuceri pe o fată, care până la urmă pare mai interesată de muzica lui Hirayama. Nepoata sa fuge de acasă și se refugiază la el pentru câteva zile, prilej de a se reîntâlni după mulți ani cu sora lui, o femeie destul de avută pentru a-și permite o limuzină cu șofer. În barul în care bea un pahar de ceva mai tare la sfârșit de săptămână, proprietăreasa cântă o versiune japoneză a lui ‘House of the Rising Sun’. Hirayama vorbește puțin, dar radiază empatie și zâmbetul sau îi va molipsi spre final pe toți spectatorii.
Se poate spune că ‘Perfect Days’ este un film fără poveste, dar cât de pasionant este pentru spectatori să urmărească ceea ce se petrece pe ecran! Fiecare detaliu este studiat și plasat la locul sau, așa cum se întâmplă în interioarele sau în parcurile japoneze. Personajele din ‘Perfect Days’ sunt oameni singuri, dar singurătățile lor au o mie de nuanțe, toate redate cu discreție și minuțiozitate. Tokyo, orașul care pare strivitor pentru majoritatea turiștilor, este frumos filmat și readus la dimensiuni umane. Muzica este minunată, dar aici sunt subiectiv, căci este muzica generației mele. Wenders descrie aici acel teritoriu de interesectare dintre cultura japoneză și cea anglo-americană, pe care l-am observat la mulți colegi japonezi atunci când am vizitat Japonia. Despre creația actoriceasca a lui Koji Yakusho nu pot spune decât că faptul că nu este nominalizat pentru Oscarul pentru cel mai bun actor mi se pare scandalos. Bine măcar că a fost recunoscut și premiat la Cannes! ‘Perfect Days’ este pentru mine, până acum, filmul anului. Cred că este și unul dintre acele filme care rezistă bine și chiar crește în timp.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Mubi.com)
