Hiroshima (1953)
Regia: Hideo Sekigawa
Distribuția: Isuzu Yamada, Eiji Okada, Yoshi Katô
De multă vreme nu am mai văzut un film al cărui impact vizual să fie așa de puternic cum este ‘Hiroshima’ al lui Hideo Sekigawa. Nu ezit să afirm că, cel puțin în experiența mea, ceea ce a realizat în 1953 acest regizor japonez pe care nu-l cunoșteam deloc se aproprie ca expresivitate a imaginilor de capodoperele lui Eisenstein și Fritz Lang sau de filmele contemporanilor săi, maeștrii neo-realismului italian. Filmul a fost realizat la numai opt ani de la explozia nucleară de la Hiroshima și producția sa are un context specific care explică și retorica mesajului, care a fost controversat în epocă și rămâne și astăzi deschis discuției, datorită diferitelor perspective istorice ale evenimentului pe care îl descrie. ‘Hiroshima’ nu a fost finanțat de marile studiouri, ci de uniunea profesorilor japonezi de atunci și mii de figuranți, mulți dintre ei supraviețuitori ai exploziei nucleare, au participat în mod voluntar la realizarea lui. Este un film care merită să fie văzut și că document istoric și ca document al felului în care istoria este reflectată de arta cinematografică.
Filmul este organizat în două planuri temporale care delimitează și două stiluri cinematografice. Acțiunea începe în anul 1953, descriind o societate care încearcă să-și vindece rănile și să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat folosind micro-universul unei clase de elevi. Copiii erau destul de mari cu opt ani în urma pentru a-și aminti prin ceea ce au trecut. Se împart în două grupuri distincte, așa cum se împărțea probabil întreaga societate japoneză din acea vreme. Unii dintre ei poartă în trupuri și în suflete traumele, o parte dintre ei sunt atinși de ‘boala atomică’, adică de efectele radiațiilor. Alții încearcă să uite, să lase trecutul în urmă, să continue cu viețile lor. Narațiunea se întoarce apoi la 5-6 august 1945, în pre-ziua și ziua atacului nuclear. Liniștea zilei însorite este întreruptă de zumzetul unui avion, nici măcar nu sună alarma, izbucnește o lumină orbitoare, și iadul pe pământ se dezlănțuie. Cele 15-20 de minute care urmează sunt dintre cele mai dramatice create vreodată în cinematografia lumii. Am văzut nenumărate filme apocaliptice și post-apocaliptice, dar ceea ce a reușit Hideo Sekigawa și echipa lui cu 72 de ani în urmă nu doar prevede, dar egalează și depășește în expresivitate și realism cam tot ceea ce a urmat. Folosirea peliculei alb-negru accentuează senzația de imersiune în istorie și în oroare. În tot acest haos de coșmar încep să se distingă câteva personaje ale căror povești sunt urmărite atunci când spre final, filmul revine la prezentul anului 1953, urmându-le destinele.
Comentariul politic este angajat și critic, și este remarcabil faptul că el nu se referă doar la cei care au produs dezastrul, ci și la cauzele mai profunde ale conflictului – militarismul japonez și venerația oarbă a instituției imperiale. Retorica guvernamentală este ridicola și recursul la patriotism în momente de catastrofă pare patetic. O ședință a guvernanților se ocupă mai degrabă de negarea propagandistică a dezastrului și nu de recunoașterea realității și organizarea ajutoarelor pentru supraviețuitori. Ceremoniile organizate în locul unde a căzut bomba cu monumentele simbolice și lozincile pacifiste par lipsite de conținut în absența unei angajări populare. Istoria însă abia începea să se scrie, dezbaterea rămâne deschisa și pericolul apocalipsei atomice nu a fost eradicat. Cred că ‘Hiroshima’ lui Sekigawa ar putea fi proiectat împreună cu recentul și mult premiatul ‘Oppenheimer’ al lui Christopher Nolan. Sunt două filme foarte bune care descriu cele două fațete ale evenimentului care a schimbat cursul istoriei.
Nota: 9/10
https://www.youtube.com/watch?v=ZIRyAS0BTa0
(Sursă fotografii: IMDb.com)
