At Eternity’s Gate (2018)
Regia: Julian Schnabel
Distribuția: Willem Dafoe, Rupert Friend, Oscar Isaac, Mads Mikkelsen, Mathieu Amalric, Emmanuelle Seigner
Cred că Vincent van Gogh ar fi fost foarte mulțumit dacă ar fi putut primi drepturi de autor măcar pentru filmele care au fost făcute despre el. Pictorul ‘damnat’ al generației post-impresionistilor, cel care nu a vândut niciun tablou în timpul vieții sale, dar ale cărui picturi bat astăzi recorduri de prețuri în licitații publice, este și un star al ecranelor de diferite formate. I s-au dedicat mai multe filme biografice, megastaruri ale vremii cum a fost Kirk Douglas l-au interpretat pe ecran, regizori ca Vincente Minelli, Alain Resnais sau Robert Altman au încercat să pătrundă misterele artei sale geniale născute din suferință, nenumărate documentare au analizat și disecat detalii ale vieții și operei, muzeelor și expozițiilor care prezintă picturile sale publicului, iar anul trecut am avut parte chiar de un original film de animație (‘Loving Vincent’). Lungii liste i se adaugă acum ‘At Eternity’s Gate’ regizat de Julian Schnabel, avându-l pe Willem Dafoe în rolul principal. Acumulările cantitative nu întotdeauna duc însă la salturi calitative.
Nu se poate spune că filmul nu este lipsit de ambiții, pe care le declara începând de la titlu. Frământările ultimilor doi ani ai vieții artistului sunt redate în special prin intermediul unor situații construite în jurul informației existente în scrisorile sale. Perioada petrecută împreună cu Paul Gaugain la Arles este utilizată pentru a introduce în dialoguri multe dintre ideile despre artă și dubiile împărtășite de van Gogh în corespondența cu fratele sau Theo. Procedeul este acceptabil, asemenea discuții ar fi putut avea loc, chiar dacă dezbaterii teoretice dintre curentele post-impresioniste i s-ar fi potrivit mai degrabă ca fundal un salon parizian și nu un câmp lângă Arles. Dar Schnabel nu se oprește aici. O mare parte din timpul de ecran este folosit pentru a-l însoți pe Vincent în peregrinările sale fiind căutate frânturi de natură care să amintească unele dintre lucrările sale. Despre caracterul sau, despre natură angoaselor sale, despre proporția dintre boală și presiunea psihologică și socială nu aflăm prea mult. Îl primim pe Vincent, martirul artist, pe baza a ceea ce știm despre el, și nu a ceea ce vedem pe ecran.
Nu deranjează atât licențele biografice (celebra pictură cu bocancii uzați a fost realizată în 1886 la Paris și nu în 1888 la Arles de exemplu), cât faptul că ele nu adaugă nimic important unui film care pare că vrea să spună lucruri esențiale. Una dintre opțiunile cele mai discutabile este asumarea teoriilor recente care infirmă teza sinuciderii acceptată de biografiile oficiale și atribuie moartea lui van Gogh unui omor accidental. Presupunere sau speculație? În momentul în care evenimentul este redat în termeni de narațiune cinematografică obiectivă, răspunsul este tranșat din punctul de vedere a ceea ce regizorul vrea ca spectatorii filmului sau să creadă sau să simtă. În timpul celor aproape două ore de ecran care acoperă ultimii doi ani ai vieții lui van Gogh, personajul nu evoluează prea mult.
Willem Dafoe realizează aici unul dintre marile roluri ale carierei sale, identificându-se fizionomic și ca personaj cu pictorul și reușind să surmonteze cei peste 25 de ani în plusfață de vârsta eroului său la finele vieții. Îi dau replică în mod onorabil doi actori pe care eu îi cunosc mai puțin – Rupert Friend în rolul lui Theo și Oscar Isaac ca Paul Gaugain. Câțiva buni actori europeni se bucură de ocazia de a apărea într-un film despre van Gogh și noi spectatorii ne bucurăm să-i vedem chiar și în roluri episodice: Mads Mikkelsen, Mathieu Amalric, Emmanuelle Seignier. Una peste alta, ‘At Eternity’s Gate’ nu este însă, în opinia mea, pe măsura pretențiilor. Nu reușește nici măcar să fie unul dintre cele mai bune filme despre Vincent, pictorul blestemat în viață și iubit în eternitate.
