Le ciel flamand (2016)
Regia: Peter Monsaert
Distribuția: Sara Vertongen, Wim Willaert, Esra Vandenbussche
‘Le ciel flamand’ (‘Cerul flamand’), film scris și realizat în 2016 de Peter Monsaert, pe care l-am putut vedea în cadrul ‘Film ArteKino Festival 2018’, mi-a amintit în multe momente de curentul zis minimalist care domină filmele realizate în ultimul deceniu și jumătate de regizorii ‘noului val’ românesc. Aceeași abordare anti-emfatică a unor subiecte de multe ori dureroase. Același gen de personaje care comunică în multe împrejurări mai mult din priviri și tăceri. Aceeași atenție față de detaliile vieții cotidiene. Același respect al regizorilor față de actorii cărora li se lasă libertatea de a-și trăi rolurile și de a aduce nuanțele lor personale în definirea eroilor de pe ecran. Aceleași tonuri moderate și de multe ori sumbre în paleta coloristică a imaginii cinematografice.
Desigur, sunt și deosebiri, și nu mă refer doar la diferențele de limbă. ‘Le ciel flamand’ are o cinematografie deosebită, care joacă un rol dublu de localizare a acțiunii într-o zona rurală a Belgiei, undeva în apropierea frontierei cu Franța, și de tranziție între episoade. O linie a orizontului perfect orizontală delimitează câmpia plată de cerul înalt al Flandrei. Cerul ocupă mai mult de trei sferturi din cadru, precum în unele picturi ale maeștrilor flamanzi, amintindu-ne că cea ce se petrece aici, jos, este doar o frântură dintr-un univers mult mai întins.
La fel ca în multe dintre filmele românești, banalul cotidianului ascunde conflicte acute și dileme morale dificile. Sylvie (Sara Vertongen ) își câștigă existența ca manager și barman într-un bordel discret, un fel de afacere de familie preluată de la părinți. Uneori mai și profesează cea mai veche meserie. Încercările sale de a o proteja pe fata ei în vârstă de 6 ani de vicisitudinile ‘liniei ei de afaceri’ se dovedesc a fi zadarnice în momentul în care aceasta este agresată, după toate probabilitățile, de unul dintre clienții stabilimentului. Există și un tată în această poveste, Dirk (Wim Willaert ) un șofer de autobuz, și el plin de bune intenții, dar care nu avusese curajul să oficializeze legătură cu Sylvie, din motive neclare, poate și datorate profesiei mamei. Eroii lui Peter Monsaert sunt de fapt niște anti-eroi. Ar fi niște oameni obișnuiți, dar lumea din jur le impune un mod de viață în afara normelor. Societatea în care trăiesc nu este capabilă nici să ii sprijine economic, nici să facă dreptate atunci când se comite un delict oribil. Încercarea de restabilire a echilibrului, a liniștii, a revenirii la viața aparent normală cere un preț uriaș.
O mare parte din calitatea filmului se datorează excepționalului joc al actorilor. Atât Sara Vertongen și Wim Willaert în rolurile principale, cât și toată echipa de actori secundari reușesc să creeze o atmosfera discretă și empatică. Subiectele abordate sunt dificile, acțiunile eroilor sunt discutabile dacă folosim filtrele obișnuite, dar scenaristul și regizorul Peter Monsaert evită judecățile moralizante. Majoritatea speectatorilor probabil vor ierta eroilor faptele extreme. Dar oare ei înșiși și le vor ierta?
