Soshite chichi ni naru (2013) – Like Father, Like Son
Regia: Hirokazu Koreeda
Distribuția: Masaharu Fukuyama, Machiko Ono, Yôko Maki
Ceea ce li se întâmplă celor două familii din filmul regizorului Hirokazu Koreeda „Like Father, Like Son” (titlul japonez original este „Soshite chichi ni naru”) este unul dintre coșmarurile oricărui cuplu de părinți. La șase ani de la nașterea fiilor lor, ei primesc un telefon de la maternitate, în care li se spune că există bănuiala că nou-născuții ar fi fost schimbați între cele două familii imediat după naștere. Testele ADN confirmă în curând incidentul. Ei află (și la fel și spectatorii) că majoritatea cuplurilor implicate într-un astfel de incident decid să schimbe copiii pentru ca fiecare familie să-și crească copiii „de sânge” mai degrabă decât copiii înconjurați de iubirea părintească de la naștere până acum. Cu cât mai repede, cu atât mai bine deoarece schimburile târzii pot fi mai traumatizante pentru copii. Funcționează această teorie în realitate? După cum puteți bănui, nu este ușor. Este un subiect grozav însă, pentru o dramă de familie. Sau melodramă. Sau amândouă.
Nu cred că există părinte sau viitor părinte care văzând acest film să nu-și pună întrebări cum ar fi: „Cum aș reacționa ca părinte?”. „Este mai importantă legătura de sânge sau legătura construită în primii șase ani de viață a băieților?”. „Este o decizie a inimii sau o decizie a creierului (logicii)?”. „Cum ar putea căsnicia mea să facă față unei astfel de situații?”. Îmi pare că regizorul Hirokazu Koreeda s-a bazat pe asta construind cu atenție povestea și descriind procesul prin care fazele respingerii adevărului, raționalizării, acceptării, deciziei sunt trecute una după altă de cele două familii. Atât cuplurile de părinți, cât și cei doi copii au în scenariu destul material și timp suficient pentru ca personajele lor să se dezvolte frumos. Atenția însă se concentrează pe personajul lui Ryota (jucat de Masaharu Fukuyama), unul dintre cei doi tați, care este un profesionist foarte ocupat, încrezător și cu succes în activitatea sa de arhitect, dar care a neglijat cumva relația cu fiul său.
Este foarte ușor ca un astfel de subiect să cadă în melodramă și nu cred că „Like Father, Like Son” evită complet această capcană. Există totuși o mulțime de emoții adevărate care traversează ecranul, datorită scenariului construit cu atenție care echilibrează diferitele fire ale acțiunii: dilema între a alege descendența genetică sau relațiile parentale existente, diferențele de clase sociale dintre cele două cupluri, rolul soțiilor în procesul decizional (care nu este un subiect ușor în viața de familie și în filmele japoneze).
Jocul actorilor este foarte bun, întreaga echipă reușește să ne facă să ne simțim parte din familii și să împărtășim cu eroii preocupările și emoțiile pe măsură ce povestea progresează. Este o combinație de subiecte dificile care sunt rezolvate în cele din urmă într-o manieră echilibrată și elegantă. Sper doar că studiourile americane nu vor încerca prea repede un remake al acestui film.
Nota: 7/10
