Ma loute (2016) – Slack Bay
Regia: Bruno Dumont
Scenariul: Bruno Dumont
Distributia: Fabrice Luchini, Juliette Binoche, Valeria Bruno Tedeschi, Didier Després, Cyril Rigaux, Thierry Lavieville, Brandon Lavieville, Raph etc
Am vazut acest film in avanpremiera (exceptand proiectia din cadrul Festivalului Filmelor de la Cannes). Un film numit comedie. Daca ar fi sa il consider comedie, ar fi cea mai neagra-neagra-neagra productie de gen pe care am vazut-o pana acum in luuunga mea viata :). Poate “comedia-umana” si nici asa macar. Este un film extrem de dur – este o drama a umanitatii, a unei societati (si nu neaparat una anume – adica cea care exemplifica intentia scenaristului si regizorului Bruno Dumont – o societate situata in jurul anului 1910 undeva pe coasta franceza de nord, in apropiere de Calais, ci una care transcende si timpul si locurile), repet, a unei societati profund alienate.
Un film provocator, care nu arunca spectatorul spre zambete sau hohote de ras, nici macar spre chicoteli nervoase, ci il obliga sa vada, sa analizeze, sa inteleaga, sa admita si sa isi ia masuri de aparare impotriva acestor degenerescente posibile si din pacate existente de-a lungul istoriei omenirii si pana azi, acum si oriunde aici.
Iar maniera artistica prin care Bruno Dumont “ne freaca ridichea” as spune, o maniera extrem de solicitanta pentru acei spectatori cu stomac sensibil, cu pudibonderii inutile si pana la urma necomfortabili in fata unor adevaruri prezentate in cel mai original si crud si nitel “smecher”, este o maniera surprinzatoare.
Intr-un mod rocambolesc, de un grotesc absolut fantastic, Bruno Dumont ne plimba print-un tunel cu oglinzi deformante, in luciul carora surprindem imaginea unor relatii sociale si familiale care frizeaza anormalitatea, dorinte la fel de anormale reprimate sau lasate sa zburde in cel mai macabru dans, intalnim un cuplu ciudat “frumoasa (sau frumosul)-si-bestia”, un alt cuplu ridicol de tip “Stan-si-Bran”, un burghez-gandac-posibil-violator-al propriei-surori, burghezia-provinciala dimpreuna cu plebea-pescarii-din-suburbia-Calais, balacindu-se deopotriva in mocirla-mlastina a intersectiei dintre fluviu si mare la Pas de Calais, in Slack Bay. Instincte primare, “oameni” care se manaca intre ei (posibil si la propriu). Pendulul uman – du-te-vino – factorul de baza al trecerii peste si prin ape – caci ce poate fi mai ciudat decat traversarea executata de cei doi Brefort (tatal/fiul) – carandu-si musterii in brate…
M-am simtit precum Alice… nu in tara minunilor ci pe taramul straniu dintre real si ireal. Un ireal care uneori – si de multe ori – este real.
Distributia acestui film este extraordinara. Nu numai numele mari ale unora dintre actori se reflecta in creatia abracadabranta a personajelor. Vorbesc in primul rand despre Fabrice Luchini, magistral in rolul capului familiei Van Peteghem – intruchipand visual un urias si scarbos gandac-carabus, topaind cocarjat si cu bratele-aripi-fluturande-lateral-spre spate. Vorbesc despre Juliette Binoche – magistrala si ea in rolul surorii lui André Van Peteghem – de neuitat scena mestecatului la masa extinsa din familie – despre Valeria Bruno Tedeschi … dar vorbesc si despre nume mai putin cunoscute mie sau noua. Tata-fiu in pelicula, tata-fiu si in viata reala, Thierry Lavieville si Brandon Lavieville – Eternul Brufort si fiul sau Ma Loute (inumanul, amoralul – interpretat sec, cu mijloace minime – dar, Dumnezeule, cat de frisonant). Interesanta si Raph (nominalizata pentru rolul Billie, ca cea mai promitatoare actrita la Premiile Cesar 2017 si castigatoare in 2016 la Seville European Film Festival, pentru cea mai buna actrita – dar despre care nu apara alte date concludente pe internet). Billie al lui Raph ramane enigma cautarii identitatii intru simtirea iubirii, esuata in perversitatea jocului cu sinele si cu mintea celorlalti
Sunetul are un rol important in acest film cosmaresc: pasii. Da, pasii… pasii grei ai Colonelului Machin si ai micului sau ajutor Malfoy… zgomotul rostogolirii uriasului politist peste nisipul dunelor…zgomotul cizmelor de cauciuc prin apa, zgomotul linistii de la masa in familie, zgomotul scurt si surd al batei troznind in craniul victimei.
Si imaginea semnata de Guillaume Deffontaines (ce chestie, daca l-ar fi chemat La Fontaine – ziceam ca ar fi fost perfect – fabula caderii conditiei umane) a fost o mare surpriza, din cele de apreciat.
O expozitie de portrete, la care ochiul camerei priveste fara mila…si ne intoarce tablouri dintr-o galerie de monstri… o lume care si-a pierdut total inocenta si nici macar nu stie asta. Camera ne aduce in fata ochilor, ca printr-un caleidoscop deformant, ceea ce poate vedem mai mereu in jur, dar sfarsim prin a nu mai observa cu adevarat.
Si totul intr-un peisaj de excelenta: peisaj aproape pustiu, dune de nisip galbui sub un cer palid gri-albastrui pe care se decupeaza cand figurile lui “Stan si Bran”, cand cortegiul in pas alergator al procesiunii Maicii Domnului a Marii. Si tot timpul, traversarea peste ape… Pendulul dus-intors… pentru unii doar dusul, caci despre intors este vorba. Misterul disparitiei unora ce s-au aventurat sa traverseze apele, ramane un mister. Cercetarile celor doi politai, inaltarea unuia, dar si reintoarcerea lui pe pamant… raman fara rezultat asupra destinului oamenilor. Deci, Bruno Dumont codifica si cateva aluzii biblice: minunea trecerii peste ape, inaltarea la cer, ingerii decazuti…
Avem a ne gandi la acest extraordinar Bruno Dumont si povestea lui surrealista despre conditia inumana.
Filmul intra pe ecranele bucurestene, distribuit de VitoFilm. Cititi cronicuta de mai sus si daca simtiti ca rezonati cu cele spuse si – bineinteles, cu alte informatii aflate pe canalele de specialitate, nu pregetati sa mergeti la cinema.
