Les Indésirables/Nedoriții. Blocul 5 nu se predă (2023) – caracterul peren al nedreptății sociale

Les Indésirables (2023) – Nedoriții. Blocul 5 nu se predă
Regia: Ladj Ly
Distribuție: Anta Diaw, Alexis Manenti, Aristote Luyindula

Les Indésirables (Nedoriții. Blocul 5 nu se predă) este ultimul film de lungmetraj al regizorului francez Ladj Ly, cunoscut pentru predilecția sa pentru portretizarea comunităților marginalizate din Franța. Filmul care l-a consacrat pe Ly este Les Misérables, din 2019, debutul său regizoral în filmul de lungmetraj. În Les Misérables Ly a explorat actele de violență ale forțelor de ordine în urma Campionatului FIFA din 2008 din Paris, în special asupra cetățenilor din clasa muncitoare și comunităților de francezi de origine africană. Acțiunea filmului din 2019 se petrece în orașul Montfermeil din suburbiile Parisului, făcând trimitere la romanul Mizerabilii a scriitorului Victor Hugo. Astfel nedreptatea socială față de comunitățile marginalizate, cu precădere cele din Franța, se dovedește a fi o preocupare recurentă în filmele lui Ladj Ly.

Nedoriții explorează povestea unei comunități de imigranți de origine africană dintr-un oraș ficțional din Franța, care este amenințată de noul primar al orașului, Pierre Forges (Alexis Manenti) cu evacuarea forțată din blocul în care locuiesc sub pretextul îmbunătățirii calității vieții urbane.  Filmul urmărește îndeaproape conflictul strâns dintre clasele sociale, punându-ne în vedere disprețul față de comunitatea pe care unii francezi o consideră de rang secund și, totodată, ridiculizează edilii care își dau importanță și pretind că le pasă de bunăstarea cetățenilor.

Nedoriții este un film ambițios, Ly abordează un subiect greu, sensibil, iar din ce se știe despre viața lui personală, subiectul are o rădăcină în experiența lui de viață. Orașul ficțional în care se petrece acțiunea este inspirat de aria Clichy-Montfermeil, unde a crescut Ladj Ly însuși, și pe care a filmat-o în documentarul său 365 jours à Clichy Montfermeil. În ciuda greutății subiectului, regizorul dovedește că înțelege tehnica contrapunctului prin momentele comice, cu tentă de satiră, care invită spectatorul să râdă. Acestea nu au scopul de a edulcora nedreptatea prin care trece comunitatea de imigranți (care, în esență, nu este o problemă particulară, ci una generală, amplă, cea a comunităților de imigranți, refugiați, minorități etnice din toată lumea) ci de a-l ridiculiza pe cel care îi asuprește și le încalcă drepturile (un exemplu, primarului interimar i se amintește în film că nici măcar nu a fost votat, ci doar numit în funcție printr-un set de împrejurări, sugerându-i-se că lucrurile ar sta cu totul altfel dacă ar candida la primărie așa cum trebuie.)

Prima jumătate a filmului urmărește ascensiunea pe scara politică a lui Pierre, de profesie pediatru, care ajunge să fie numit în funcție după moartea neașteptată a predecesorului său. Personajul construit de Ly împreună cu Giordano Gederlini și Dominique Baumard este caricaturizat, nedându-i voie publocului să empatizeze cu el, din motive evidente. Pierre este prototipul parvenitului care, din jobul său de doctor(aș) fără glorie visează (și reușește) să ajungă într-o poziție care să-i permită să facă intervenții în oraș după bunul său plac fără să fie nevoit să ceară aprobări sau să dea socoteală. Astfel își propune să demoleze un bloc în care locuiește o comunitate pe care el o consideră nedemnă de orașul său, fără să îi pese dacă oamenii au unde să plece. De fapt, el mizează pe faptul că oamenii odată ce se vor trezi în stradă, fără locuință (și poate unii dintre ei fără cetățenie) se vor vedea nevoiți să se întoarcă în țara din care au plecat. Acest conflict etnic demonstrează (din nou) că problemele de nedreptate socială au caracter peren, în ciuda legilor și politicilor de incluziune care îndeamnă la acceptare și toleranță.

Primarul își găsește un rival pe măsură, pe Haby (Anta Diaw), o tânără care apără cu înverșunare drepturile comunității din care face parte. Într-o zi află că locuitorilor blocului pe care primarul intenționează să îl demoleze li se oferă o sumă de bani pentru eliberarea apartamentului în care stau. Revoltată de intenția meschină de a-i expropria pe oameni, Haby se duce peste el la primărie, fără programare, criticându-l aspru pentru intenția josnică de a le oferi locatarilor o sumă de bani nesemnificativă în comparație cu valoarea imobilului.

Până la urmă, printr-un set de împrejurări de origini morale îndoielnice, locuitorii se văd până la urmă nevoiți să evacueze blocul, dându-li-se voie să ia cu ei doar lucrurile ușor transportabile. Aceștia însă, neavând posibilatea financiară de a-și permite să o ia de la capăt cu mobilarea unei locuințe, aruncă pe fereastră hainele, valizele, saltelele și restul de mobilier pe care intenționează să îl ia cu ei. Scena e greu de privit din punct de vedere emoțional. Bizareria, nefirescul gestului de a arunca mobilă pe fereastră este de înțeles în contextul știm prea bine că asta e tot ce au acești oameni. Poliția intenționează să le ridice tot ce au aruncat aceștia pe fereastră, considerându-le bunurile drept deșeuri aruncate pe domeniul public.

Blaz (Aristote Luyindula), un membru reprezentativ al comunității care locuise până de curând în blocul de tip HLM (habitation à loyer modéré – locuințe pentru venituri reduse) se trezește brusc într-o realitate în care nu mai are nici puținul pe care-l avusese până de curând. Ajungându-i nedreptatea și umilirea la os, se duce acasă la primar amenințând cu incendierea locuinței, chiar în ajunul Crăciunului, pentru a-i arăta ce înseamnă să rămâi pe drumuri într-un moment în care toți oamenii vor să petreacă împreună cu familia în jurul mesei. Odată ajuns acolo are loc scena cea mai intensă, tensionată și dură a întregului film. Aristote Luyindula demonstrează o performanță înaltă, remarcabilă, de-o intensitate pe care o menține când aceasta devine deja prea mult pentru spectatorul neantrenat în vizionarea scenelor de violență. Personajul lui se dezlănțuie, răbufnește, distruge, îi înfioară pe copiii primarului. Răbufnirea lui e catharsisul pentru nedreptatea pe care a dus-o pe umeri ca pe o sarcină suprapurtată, furia provocată de neșansa de a se fi născut o persoană de culoare într-o comunitate construită pentru binele și prosperitatea celor albi și, implicit, pentru marginalizarea celor care nu sunt ca ei.

Răbufnirea lui Blaz, cu toate că este de înțeles, justifică totodată reticența (sau temerea) unora dintre francezi față de astfel de comunități, pe care le consideră nestăpânite, periculoase, imprevizibile. Simțindu-se provocat, Blaz reacționează pe măsură. Astfel se dizolvă linia din relația abuzator-victimă, fiecare adoptând din valențele rolului celuilalt. Totuși, dacă am înelege că acceptarea celui de lângă noi este singura soluție de a ne face nouă, tuturor, un bine, poate ne-am gândi (măcar) de două ori înainte de emite orișice fel de judecăți cu privire la valoarea ființei umane.

În cinematografe începând cu 19 iulie, distribuit de Independența Film.

Nota: 8.5/10