Le scaphandre et le papillon (2007) – Scafandrul si Fluturele
Regia: Julian Schnabel
Actori: Emmanuelle Seigner, Mathieu Amalric, Marina Hands, Fiorella Campanella
“Le scaphandre et le papillon” este un film care este recomandat, in primul rand, de multimea de premii si nominalizari pe care le-a strans in anul 2008: patru nominalizari la Oscar (cel mai bun montaj, cea mai buna imagine, cel mai bun scenariu adapatat si cel mai bun regizor-Julian Schnabel), doua premii Globul de Aur (pentru cel mai bun regizor si cel mai bun film strain) si doua premii la Cannes 2007-cel mai bun regizor si marele premiu pentru merite tehnice-Janusz Kaminski. Pe langa acestea insa, este o poveste emotionanta, de un dramatism extrem, care ne aduce aminte in unele amanunte de filmul “Mar Adentro” cu Javier Bardem in rolul principal.
Jean-Dominique Bauby traieste o viata dubla, una cu amanta lui, una cu sotia si copiii, dar este fericit, isi face planuri pentru o noua carte, nimic nu ar putea sa gandeasca dezastrul care pare ca se apropie. Un atac cerebral suferit pe cand era in masina cu copiii sai il trimite in coma si apoi se trezeste prizonier al propriului corp, suferind de sindromul locked-in, singura miscare pe care o poate face este clipitul din ochiul stang, ce i-a ramas teafar. Ochiul sau, numit “fluturele”, va deveni forma sub care el va scrie o noua carte, despre suferintele de dinainte si din timpul internarii in spital.
Imaginile impresioneaza la fiecare pas. Incepand cu trezirea din coma, cand zarim realitatea filmata printr-un singur ochi si suntem introdusi in gandirea personajului, caruia i se pare de mirare ca medicii nu aud nimic din ceea ce vorbeste, din ceea ce tipa. Ochiul drept este iremediabil ranit si singura solutie este coaserea lui pentru ca totul sa se concentreze pe cel stang, operatie pe care o vedem cu toate amanuntele sale dureroase. In cele din urma, dupa ceva timp, suntem transportati in afara personajului si il privim si din ochii infirmierelor, dar si intr-un mod neutru, ca orice spectator de film.
Inconjurat de infirmiere pricepute, Bauby gaseste solutie de a vorbi cu ochiul sau. O metoda ingenioasa (infirmiera, sotia, prietenii ii citesc literele pe rand si el clipeste cand se ajunge la cea dorita), dar foarte greoaie, avand nevoie de persoane rabdatoare si intelegatoare, umanitatea si dorinta de ajutor a unei persoane aflate la marginea conditiei fizice umane fiind impresionante. Si, chiar si asa, il vor sprijini in demersul sau de a scrie o carte despre viata, despre suferinta, despre oportunitatile ratate si dorinta de a le reconstitui in vis.
Si, pe deasupra, filmul devine si mai dramatic, odata ce afli ca totul este inspirat dintr-un fapt real, petrecut in anii 1995-1997, cu un redactor al revistei Elle, care, ajuns in coma si trecand peste teama de moarte, invingand-o prin dorinta de a scrie o carte-Le scaphandre et le papillon. Paradoxal este faptul ca, desi subiectul e delicat, nu este un film trist, cu toate ca este o drama, ci este un film despre conditia umana, despre vis, despre cum viata poate invinge moartea macar temporar. Impresionant.
Nota: 10/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=UjTNFY_Ztn8′]
