Le notti di Cabiria (1957) – Noptile Cabiriei
Regia: Federico Fellini
Distributia: Giulietta Masina, François Périer, Franca Marzi
Cand Le notti di Cabiria a fost reconditionat digital in 1998 a fost scoasa din arhive si adaugata o scena de legatura de aproximativ sapte minute care nu exista in versiunea de pe ecrane din 1955. Scena contine vizita unui binefacator care aduce mancare si alte ajutoare nefericitilor fara camin traind in niste gauri in pamant la marginea Romei. Cu aceasta scena adaugata, Le notti di Cabiria apartine in masura mai mare perioadei neorealiste de la inceputul carierei lui Fellini. Desi elementele realiste nu lipsesc nici in restul filmului si majoritatea actiunii se petrece intr-un decor realist si usor de identificat ca fiind Italia postbelica, apar deja aici scenele de magie, teatrul, procesiunile, dansurile exotice care vor deveni marca stilistica a lui Fellini in deceniile urmatoare.
Fellini foloseste deja aici structura repetitiva a naratiunii (pe baza scenariului senat de Pasolini). Sunt cinci episoade in film, in care eroina principala trece de fiecare data printr-un ciclu care incepe din realitate pentru a se eleva spre o temporara stare de fericire care permite fanteziei sa dea nastere sperantelor si iluziilor, urmat de un moment de subita lovitura, nu a destinului ci a realitatii sordide care o absoarbe inapoi pe eroina care incercase sa evadeze din ea prin iluzie, pentru ca in final taria de caracter si forta interioara sa-i permita Cabiriei sa se recupereze si sa-si construiasca viitorul esafod de sperante. De cinci ori aceasta structura de espisod revine – cand este abandonata de primul amant si aproape moare inecata in rau, cand se intalneste cu un actor celebru care o ia in casa lui pentru a o abandona pentru amanta reintoarsa dupa o cearta, cand se alatura unei procesiuni religioase incercand zadarnic sa-si gaseasca absolvirea intr-o ceremonie de religie organizata, in visul creat de o experienta hipnotica la care este supusa, si in partea finala, in care pare sa-si gaseasca dragostea adevarata in singurul personaj din film care pare sincer si afectionat, Oscar. De fiecare data este dezamagita si tarata in disperare, de fiecare data iese deasupra, si gaseste forta de a zambi si de a lua-o de la capat.
Giulietta Masina este o actrita extraordinara. Acest film nu ar fi fost posibil fara ea in aceeasi masura in care nu ar fi fost posibil fara Fellini. Cel mai potrivit termen de comparatie pentru aceasta lupta continua pe care o duce Cabiria cu soarta il gasesc a fi personajul lui Charlot – aceeasi neadaptare la mediu denotata din imbracaminte sau din stilul de mers, aceeasi naivitate care da nastere sperantei impotriva tuturor sanselor, aceeasi putere de a primi loviturile soartei dupa care urmeaza redresarea, scuturarea hainelor de praf si luarea de la capat, acelasi suras timid nascut direct din plans, aceeasi ochi mari, strapunzatori, oglinzi ale unor suflete mari. Cabiria Giulettei Masina este echivalenta feminina a lui Charlot al lui Chaplin in a castiga empatia spectatorilor din orice timp.
Filmul are multe scene memorabile. Scena catcombelor este una dintre ele. Showul de magie in care Cabiria este hipnotizata este prima mare scena de show din filmele lui Fellini. In confruntarea dintre Cabiria si Oscar inspre final gasim o tensiune psihologica care poate rivaliza cu cele mai tensionate thrillere ale lui Hitchcock. De neuitat este insa fara indoiala scena finala. Dupa ultima lovitura a destinului Cabiria se intoarce din nou spre neiertatoarea realitate. Inconjurata de un grup de tineri care particpa intr-un fel de procesiune de carnaval gaseste forta de a surade, dar sub unul dintre ochii ei trauma prin care a trecut a desenat o lacrima parca permanenta. Si ochii ne privesc pe noi, spectatorii, invitandu-ne sa impartasim si surasul si lacrima.
Vreau sa impartasesc si finalul cronicii scrise de Roger Ebert in 1998 la aparitia versiunii renovate a filmului, 41 de ani dupa lansare. Pasajul se refera la Cabiria dar mai ales la Giuletta Masina, marea actrita care in mare masura si-a sacrificat cariera unei vieti in care l-a sustinut incontinuu pe Fellini:
Of all his characters, Fellini once said, Cabiria was the only one he was still worried about. In 1992, when Fellini was given an honorary career Oscar, he looked down from the podium to Masina sitting in the front row and told her not to cry. The camera cut to her face, showing her smiling bravely through her tears, and there was Cabiria.
