Lawrence of Arabia (1962): Săptămâna Peter O’Toole

Lawrence of Arabia (1962) – Lawrence al Arabiei – Un film cât o viață

Regia: David Lean
Distribuția: Peter O´Toole, Anthony Quinn, Omar Sharif, Alec Guiness

Simpla aşezare pe hârtie a careului de aşi de mai sus face mâna să tremure – aşa, puţin. Înainte de a începe vizionarea unui film construit şi animat de unii ca ei, pregătiţi-vă: emoţiile vor fi dificil de înfrânat. Partea bună este că va fi vorba numai despre emoţii pozitive, fie că apar la contemplarea unor decoruri de excepţie, fie că sunt reacţia la o coloană sonoră greu de egalat, fie că însoţesc personajele pe calea lor complicată şi plină de surprize.

Eu nu pot fi decât încântată că Săptămâna O´Toole mi-a oferit şansa de a mă motiva să urmăresc – în sfârşit! – acest colos al cinematografiei. Am avut nevoie de motivaţie suplimentară, este drept, pentru că, oricât mi-ar plăcea mobilitatea facială a actorului şi oricât de conştientă aş fi că este unul dintre monştrii sacri ai celei de-a şaptea arte, mi-ar fi venit greu, altfel, să găsesc timpul necesar celor 216 minute (!) de aventuri prin deşert. Dar iată că Săptămâna O´Toole mi-a oferit nu o scuză, ci un prilej, şi mă declar pe deplin satisfăcută de rezultat.

Cunoşteam câteva aspecte legate de film, cum ar fi că este vag biografic şi se bazează pe viaţa lui T. E. Lawrence[1], supranumit Lawrence al Arabiei. Nimic nu mă pregătise însă pentru plăcuta revedere cu un număr impresionant de actori de marcă şi cu un regizor a cărui viziune am apreciat-o enorm. Pe lângă personajul principal, controversatul maior Lawrence (trebuie să remarc că O´Toole seamănă binişor cu „adevăratul” Lawrence!), în film mai apar Alec Guiness (Emirul Faisal) – spre bucuria fanilor Star Wars!, Omar Sharif (Şeriful Ali) – o versiune foarte tânără a sa, cel puţin pentru mine – şi Anthony Quinn (Auda Abu Tayi).

Considerat unul dintre cele mai influente filme din istorie, Lawrence al Arabiei impresionează şi prin coloana sonoră. Mă număr acum printre norocoşii care au avut ocazia să se bucure de capodopera lui Maurice Jarre şi nu pot decât să încuviinţez aclamaţiile anterioare. Tot impresionantă este şi cinematografia Super Panavision 70, creaţia lui Freddie Young. Prima jumătate de oră a filmului a fost punctată de exclamaţiile mele: „Uite cât de frumoasă este imaginea!” – „O calitate extraordinară!” – şi tot aşa.

Nu e de mirare că filmul a primit 10 nominalizări la premiile Oscar din 1963 şi a câştigat 7 dintre ele, printre care cele pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cea mai bună cinematografie, Cea mai bună coloană sonoră. A fost de asemenea nominalizat la categoriile Cel mai bun actor în rol principal (O´Toole) şi Cel mai bun actor în rol secundar (Omar Sharif), pierzând însă în faţa unor „concurenţi” mai experimentaţi. Nu m-a surprins deloc, informându-mă despre regizorul britanic David Lean, să aflu că are o preferinţă aparte pentru Alec Guiness şi că a mai realizat şi alte capodopere aflate pe lista mea de vizionări viitoare, cum ar fi Doctor Jivago (1965) sau Podul de pe râul Kwai (1957).

Şerif Ali, câtă vreme triburile arabe se vor lupta între ele, arabii vor continua să fie un popor neînsemnat, redus, lacom, barbar şi crud – aşa ca tine.

Personal, cred că scenariul respectă suficient de fidel evenimentele istorice, având totodată şi o componentă romantică foarte echilibrată, care m-a făcut să nu pun la îndoială mai nimic din ce se petrecea pe ecran. Comparând apoi informaţiile reale cu scenele urmărite, pot afirma liniştită că documentariştii au făcut treabă excelentă şi că rareori se mai găseşte în zilele noastre o realizare atât de complexă.

Filmul se concentrează pe implicarea lui T. E. Lawrence – la început un ofiţeraş britanic aparent bun de nimic, cu o purtare bizară şi o manieră ieşită din comun – în revolta Arabiei împotriva Turciei Otomane, în timpul Primului Război Mondial. Sunt prezentate în detaliu momente cruciale, precum atacurile împotriva Aqabei şi Damascului. Dar dincolo de aspectele istorice foarte bine legate, se evidenţiază caracterele personajelor: nu doar al lui Lawrence, în sufletul căruia se duce o luptă perpetuă a loialităţilor, ci şi al altora, cum ar fi Emirul Faisal sau şeriful Ali.

Bentley: Maior Lawrence, ce te atrage, pe tine personal, la deşert?
Lawrence: Este curat.
Bentley: Eh, ăsta da răspuns lămuritor.

Nu mă voi lansa în „povestirea” propriu-zisă a filmului, fiindcă nu îmi stă în caracter să răpesc plăcerea vizionării. Mă mulţumesc doar să garantez că nici un pasionat de istorie, psihologie (un aspect semnificativ al filmului îl reprezintă transformările pe care le suferă caracterul lui Lawrence, din momentul în care calcă pentru prima dată printre beduini şi până la apusul „carierei” sale – de altfel, portretizarea acestui erou a dat naştere multor discuţii contradictorii, iar scenariştii au fost acuzaţi de ficţionalizarea unor trăsături mai puţin cunoscute ale protagonistului) sau, pur şi simplu, de peisaje grandioase (am aflat ulterior că filmările s-au făcut în locaţii veritabile: Iordan, Maroc şi părţi exotice ale Spaniei) nu va fi dezamăgit.

Ce-mi doresc să fac acum este să vizionez eu însămi toate filmele prezentate în cadrul Săptămânii O´Toole, dar şi câteva dintre cele câteva capodopere ale regizorului David Lean. Pentru mine, descoperirea cinematografiei „clasice” este un miracol vizual, muzical şi artistic perpetuu, pentru care sunt recunoscătoare accesibilităţii şi diversităţii informaţiei, disponibile în zilele noastre. Cu toate acestea, nu mă pot opri să meditez, întrebându-mă cum s-o fi simţit generaţia care a avut ocazia să urmărească toate aceste realizări măreţe ale anilor ´60-´70 în sălile de cinematograf – abia „ieşite din cuptor”, scoţând încă aburi de trudă, dar glazurate cu glamour şi simţ artistic.

Nota: 10/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=a3tuBFHuYV4′]