Bob Dylan: A Complete Unknown (2024)
Regia: James Mangold
Distribuția: Timothée Chalamet, Edward Norton, Elle Fanning, Joe Tippett
Biografia, persoana și muzica lui Bob Dylan sunt o sursă de inspirație pentru filme interesante. Deja s-au adunat destul de multe, de la unul dintre cele mai bune documentare muzicale realizate vreodată la biografii experimentale și filme muzicale. ‘A Complete Unknown’ (2024), regizat de James Mangold, se adaugă unei serii de biografii ale muzicienilor celebri care au ieșit pe ecrane în ultimii ani și unui trend care este caracterizat de faptul că producătorii și cineaștii nu ezita să abordeze viețile și muzicile unor cântăreți încă în viață și activi. Cam toate aceste filme au împărțit opiniile amatorilor de cinema și ale fanilor respectivilor muzicieni. Așa se va întâmpla, fără îndoială cu ‘A Complete Unknown’. Mie mi-a plăcut enorm partea muzicală și felul în care sunt abordați primii câțiva ani ai carierei lui Dylan, până la schimbarea de direcție care avea să-l ducă la independență artistică. În legătură cu performanța cinematografică, sunt multe lucruri care mi-au plăcut și câteva care mi-au plăcut mai puțin. Am ieșit fericit de la vizionare mai ales datorită muzicii, dar pentru mine nu este cel mai bun film despre Dylan dintre cele pe care le-am văzut.
‘A Complete Unknown’ este o experiență formidabilă pentru iubitorii de muzică folk și pop și mai ales pentru cei de vârstă mea (da, 70+) pentru care Bob Dylan a fost un simbol al libertății dar și al protestului unei generații pe care o simțeam ca fiind a noastră chiar și de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Am recunoscut majoritatea cântecelor de la primele acorduri și am urmărit parcursul tânărului de 19 ani care, în ianuarie 1961, ajungea ‘complet necunoscut’ la New York, își începea cariera sub influența lui Woodie Guthrie și cu susținerea lui Joan Baez, devenea un idol al muzicii folk și continua să caute noi căi de exprimare. Partea aceasta constituie o excelentă docu-dramă muzicală. Atmosfera cluburilor și a festivalurilor muzicale este excelent reconstituită. Momentele de maximă emoție sunt cele care se bazează pe muzică: Bob Dylan intâlnindu-l pe idolul sau, Woodie Guthrie și cântându-i în spitalul în care acesta era țintuit de boală; Dylan și Baez intâlnindu-se și recunoscându-și talentul; înregistrările în studiouri; festivalurile de folk inclusiv momentul controversat de la Newport care a marcat despărțirea lui Dylan de muzica folk acustică ‘pură’. Cu excepția câtorva secvențe originale inserate și a creditelor la final, toată muzica lui Dylan și Baez este cântată de Timothée Chalamet (care și-a dedicat ani pregătirii acestui rol) și de Monica Barbaro. Nu știu cui să acord credit pentru antrenamentul vocal al actorilor, dar tot respectul pentru eforturile și realizările lor.
Aș fi vrut să spun că și celelalte aspecte biografice sunt la fel de bine abordate, dar nu este chiar așa. Bob Dylan este până astăzi un mister în ceea ce privește viața personală. Paradoxal, desi se află sub lumina reflectoarelor și este permanent vânat de admiratoare și de ziariști de peste șase decenii, a reușit să ascundă multe dintre detaliile vieții sale personale și din motivațiile caracterului său ‘dificil’. Regizorul James Mangold și actorul Timothée Chalamet nu cred că au avut sau au dorit să ofere spectatorilor o cheie a personajului. Din film rămânem cu sentimentul obsesiei lui Dylan pentru muzică, al căutărilor permanente a căilor artistice – lucru firesc la început, dar neîntrerupt și după consacrare -, al unei ambiții nemăsurate și al unei conștiințe a valorii de sine și al refuzului căilor bătute și autorităților impuse. Până la urmă rezultatul este însă tot o poză, cea a enigmaticului Dylan cu ochelari de soare ziua și noaptea, într-o încercare vană de a fugi de notorietatea senzaționalistă și de a-și proteja spațiul privat și artistic. Felul în care își administrează relațiile cu cele două femei din viața sa din această perioadă – Joan Baez și artista Sylvie Russo (personaj fictiv bazat pe o legătură reală) – reprezintă, în opinia mea, partea mai slabă a scenariului. Monica Barbaro nu a reușit să mă facă să uit de Joan Baez în aceeași măsură în care Timothée Chalamet a devenit pe ecran pentru mine Dylan. Legătura dintre ei pare lipsită de pasiune și atunci, nici despărțirea nu are dramă. Vreau să menționez încă o creație actoricească remarcabilă – cea a lui Edward Norton în rolul muzicianului folk Pete Seeger, unul dintre mentorii lui Dylan la începutul carierei.
Primul lucru pe care l-am făcut, ajuns acasă după film, a fost tot să caut înregistrările originale și să le reascult pentru a suta sau pentru a mia oara. Sunt convins însă că o vor face și alti spectatori, mai tineri, care le vor asculta pentru prima data. Acesta ar fi marele succes al filmului ‘A Complete Unknown’.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
