Before I Go to Sleep (2014)
Regie/scenariu: Rowan Joffe
Distribuția: Nicole Kidman, Colin Firth, Mark Strong
Acum aproape trei ani, când am terminat de citit romanul care-a stat la baza acestui film și-am aflat că urmează să fie ecranizat țin minte că m-am întrebat cum va reuși regizorul să capteze și să redea pe ecran subtilul eșafodaj de gânduri șubrede, trăiri și zbateri emoționale ce alcătuiau ecorșeul personalității de-o zi a eroinei. Am rămas cu întrebarea. Țin minte că atunci când am terminat carte și am stat de vorbă cu Teo, PR-ul editurii Trei care-o publicase, am comparat-o cu Lumină de gaz, Rebeca și, evident, Memento – care-ți răsare imediat în minte datorită aceluiași punct de plecare pentru subiect. Toate aceste filme au beneficiat de aportul unor mari, uriași regizori și sunt niște filme mari, uriașe. Din nefericire nu e și cazul filmului de față.
Adaptarea bestsellerului lui S.J. Watson, Înainte să adorm (Before I Go To Sleep), onorează suficient din suspansul romanului, cât să satisfacă fanii romanului, dar nu reușește să transforme romanul în ceva mai profund și mai subtil, în ceea ce-ar fi putut face Alfred Hitchcock, în ciuda nenumăratelor „cârlige” hichcockiene pe care filmul le are deja.
În linia acestui demers, Rowan Joffe, alege să deschidă filmul cu un close-up extrem al ochiului eroinei – Christine Lucas – un clin d’oeil la coperta originală a romanului (care-o fost păstrată și pentru ediția românească) și – poate – și la Eyes wide shut? (mă întreb asta pentru că mai târziu e o scenă nudă care m-a trimis cu gândul acolo). Oricum repetarea de-atâtea ori a aceluiași iris (fie el și-albastru!) pe toată suprafața ecranului ajunge să devină enervantă. Femeia de 40 de ani se trezește în fiecare zi într-un dormitor străin, în pat cu un bărbat (Firth) pe care nu-l recunoaște și mai bătrână cu 13 ani decât își amintește, întrucât mintea ei suferă de o amnezie psihogenă atipică în urma unui accident și nu mai poate stoca memorii noi. Ea poate reține evenimentele zilei în curs, dar după ce adoarme creierul i se resetează și șterge orice amintire din ziua precedentă. Regizorul uită că personajul lui e o femeie și criza ei majoră când descoperă că e îmbătrânită, din carte, (e femeie pentru numele lui Dumnezeu!) e atât de „subtilă” în travelingul aparatului de filmat îmcât e de-a dreptul inobservabilă. Întregul film e guvernat de astfel de greșeli de regie, totul pare telegrafiat și prost încheiat ca și când Christine nu trăiește într-o lume nefamiliară, ci într-una ilogică.
Una dintre minorele virtuți ale filmului e că încearcă să exploateze așteptările spectatorilor datorită garniturii actorilor folosiți- Strong și Firth. În special cu Firth, care în semiotica cinematografiei britanice rezonează major cu probitatea morală și apogeul corectitudinii masculine și care în acest film își dă măsura apetenței pentru partea întunecată a personalității. Pe de altă parte, Kidman a tot avut ocazia să joace acest tip de vulnerabilitate feminină extremă, dar spre deosebire de The Others, de exemplu, aici e lipsită de posibilitatea de a-și nuanța interpretarea. Cu toate că scenariul gravitează în jurul ei, personajul nu prea are carne pe el.
E păcat pentru că același scenariu, cu aceeași garnitură de actori în mâinile regizorului potrivit ar fi dus în final la ceva foarte special. În cazul de față, când sucombă – în cele din urmă – sub greutatea propriei găunoșenii (exact asta am vrut să spun!) ceea ce-ar fi putut fi un thriller subtil și elegant se deversează în forma unei melodrame ieftine și retrograde de buduar.
Nota: 5,5/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=OtSzAEvBIK0′]
