Iʼm Not There (2007)
Regia: Todd Haynes
Distribuția: Christian Bale, Cate Blanchett, Heath Ledger
Iʼm Not There se adresează în primul rând acelora dintre noi care ascultam – poate mai ascultăm – muzica lui Bob Dylan. Filmul constituie din primul până în ultimul moment un soi de festin atât cinematografic, cât și muzical, indiferent dacă piesele alese pentru coloana sonoră au rol în narațiune sau nu. Ele întrețin atmosfera pe care o au în general peliculele ce sunt create în jurul biografiei unui artist, conferindu-i în același timp o tonalitate gravă. Bine realizat din punct de vedere sonor și imagistic, filmul lui Todd Haynes utilizează muzica pentru a evidenția anumite aspecte ale narațiunii filmice.
Nevoia noastră de a cunoaște omul din spatele artistului este firească. Ține de o anume formă de curiozitate (excepție fac, desigur, acei împătimiți care duc această curiozitate înspre limite greu de conceput). Iʼm Not There însă vine în întâmpinarea acestei forme de curiozitate într-o manieră ocolită, dacă nu evitând-o de-a dreptul. Pelicula se încheagă în jurul premisei conform căreia tot ce este cu putință să primim este produsul artistic, omul din spatele său rămânând pe veci anonim. Altfel spus, sondarea biografiei artistului – oricare ar fi el – este un demers inutil, întrucât ceea ce ne interesează cu adevărat este opera sa, iar nu felul în care își trăiește viața.
Pentru a ilustra toate acestea, Todd Haynes amalgamează tot ce se știe (sau se bănuiește/intuiește) despre biografia lui Bob Dylan într-un film ce transpune viața muzicianului într-o zonă artistică. Biografiile pot deveni ele însele obiecte ale actelor de creație. Cu atât mai mult cu cât viața artistului este una zbuciumată, controversată, mereu subiect de polemici. Există în jurul lui Dylan o aură de mister pe care cineastul nu o destramă. Mai mult, el păstrează acele zone din biografie mai puțin lămurite, construindu-și filmul în jurul lor. Să nu ne așteptăm să descoperim adevăruri nebănuite despre Bob Dylan în urma vizionarii peliculei! Cel mult, putem încerca exercițiul identificării documentarelor ce au stat la baza anumitor porțiuni ale sale.
Au existat momente în cariera muzicianului american care au surprins (uneori, în mod dezolant) audiența. Adoptarea chitarei electrice și, implicit, abandonul muzicii folk, a fost doar unul dintre ele. Fără a-și propune să explice sau să justifice vreunul dintre aceste puncte biografice, Haynes le inserează în film pentru a ilustra felul în care îl portretizează pe Dylan. Se poate vorbi astfel despre multele fețe ale lui Bob Dylan.
Și tocmai despre asta vorbește filmul Iʼm Not There: despre un soi de scindare a personalității omului și artistului Bob Dylan, așa cum a fost ea receptată de admiratori de-a lungul anilor. Avem, așadar: muzicianul rătăcitor, haimanaua simpatică (Woody Guthrie, interpretat de Marcus Carl Franklin), cântărețul folk, „conștiința și vocea generației sale”, devenit apoi pastor izolat (Jack, interpretat de Christian Bale), muzicianul hăituit de fani și reporteri, epuizat, în pragul colapsului existențial (Jude, jucat de Cate Blanchett), infractorul retras, bântuit de trecutul care amenință să-l ajungă din urmă, ruinând în același timp comunitatea în care reușise să se integreze (Billy the Kid – Richard Gere), actorul căruia rolul pe care îl joacă în filmul despre Jack îi marchează iremediabil viața (Robbie – Heath Ledger) și nu în ultimul rând, Poetul, inadaptatul, individul măcinat de creativitate (Arthur Rimbaud – Ben Whishaw). Fiecare dintre aceste personaje ilustrează câte o fațetă a unui profil artistic greu de cuprins.
Ca o paranteză, distribuția este strălucitoare. Celor de mai sus li se adaugă Julianne Moore, Charlotte Gainsbourg, Bruce Greenwood și mulți alții. Dintre toți, Cate Blanchett (poate pentru că interpretează cu atâta naturalețe rolul unui bărbat) iese cumva în evidență.
Nu știu însă în ce măsură poate fi „gustat” un astfel de film de către cei care nu sunt familiarizați cu evenimentele din biografia lui Dylan, sau chiar cu muzica sa. Haynes nu elaborează aici o producție de tip documentarist, ci își supune creația unor procedee filmice ce țin mai degrabă de postmodernismul artistic (divizarea secvențelor, jocul realitate/fictiv etc.). astfel că spectatorii neavizați nu vor vedea acele conexiuni între toate personajele enumerate mai sus și nu vor înțelege cum anume ele constituie bucăți interconectate ce aparțin unei singure biografii. Pentru noi, cei care știm câte ceva despre Bob Dylan, filmul este o reală încântare vizuală și auditivă.
