„Hail, Caesar”
Un film din 2016 de Joel & Ethan Coen
Cu Josh Brolin, George Clooney, Ralph Fiennes, Scarlett Johansson. Și cu Tilda Swinton x 2.
S-a vorbit din nou în ultima vreme de filmul ăsta, în opoziție cu recentul „Shape of Water”. Ca exemple de cum trebuie/nu trebuie făcut un film care privește ironic Hollywoodul anilor ’50 (mă rog, chestia cu „trebuie” e opțională: nu trebuie neapărat; ca de altfel și chestia cu „ironic”). Măcar frații Coen și-au asumat riscul de a face comedie pe față. Risc pe care, zic eu, l-au înfruntat cu succes.
Ideea e următoarea: Eddie Mannix, director de producție la studiourile Capital Pictures, are ca principală sarcină să ferească de ochii presei (deci ai publicului) buclucurile mai mult sau mai puțin scandaloase în care intră, cu sau fără voia lor, actorii. Ceea ce nu e tocmai ușor, căci presa (reprezentată de surorile gemene Thora și Thessaly Thacker) are apucăturile unei păsări de pradă. Sau publicul, pe care frumosul cuvânt englezesc scavenger îl definește cel mai bine. Asta ca să nu mai vorbim de actorii înșiși. Nimica nou, de fapt!
Ei, și de aici încep problemele. Multe și aparent grave dar de fapt mărunte, mărunte de tot. Că nu știu care frumoasă actriță, nemăritată de felul ei, urmează să-i facă un copil unui regizor extrem de căsătorit etc. Gluma se îngroașă atunci când dispare unul dintre actorii principali din filmul aflat pe final de producție: „Hail, Caesar! A Tale of the Christ”. Ce se întâmplă cu el n-are rost să povestesc aici; deși, ca să nu vă las cu ochii în soare pot spune că apar, firește, comuniștii, marota McChartismului acelor ani. Însă vreau să arăt că George Clooney (în rolul dispărutului) își dă cu adevărat măsura talentului său. Răpit fiind direct de pe platou și deci nevoit să rămână permanent în aceeași ținută de ofițer roman la post în Palestina, el transpune cu măiestrie în viață rolul imbecilului perfect. Rar mi-a fost dat să văd ceva mai sugestiv în acest sens! Ceva care aruncă lumina potrivită asupra întregului film și mă îndeamnă să fac o reverență adâncă în fața fraților Coen. Oricum, n-ar fi prima…
Cele de mai sus (și încă altele) mă conduc la concluzia că, prin comparație, „Hail, Caesar” ar fi meritat de aproximativ o sută de ori mai mult decât „Shape of Water” (sau decât „La La Land”, concurentul său de anul trecut) să ia niște Oscaruri. Cea ce, firește, nu s-a întâmplat. Cert lucru, premiile Academiei devin din ce în ce mai previzibile. În sensul rău al noțiunii.
