The Lighthouse (2019)
Regia: Robert Eggers
Distribuția: Robert Pattinson, Willem Dafoe, Valeriia Karaman
‘The Lighthouse’, filmul regizat de Robert Eggers, are, cred eu, nevoie de două rânduri de avertismente. În primul rând, este un film de gen ‘horror’, deci cei care nu agreează filmele de acest gen ar face bine să-l evite. Pasionaților genului cred că este bine să li se spună că pe de-o parte riscă să fie dezamăgiți de ritm, pe de altă parte anumite elemente de ‘horror’ merg dincolo de limitele genului. Este vorba despre un film psihologic, construcția tensiunii este lentă și provine din natura celor două personaje care ocupă ecranul pe toată durata filmului, și trece cam jumătate din timpul de proiecție până când evenimentele cu adevărat înspăimântătoare încep și se dezlănțuie. Atunci însă, spectatorii riscă să fie absorbiți complet în atmosferă, ceea ce ar putea părea paradoxal, pentru un film a cărui acțiune se petrece în secolul 19. Motivul este, cred, faptul că groaza din ‘The Lighthouse’ vine dinăuntru, din intunecimile sufletelor celor doi eroi. Acest fel de sentimente nu au specific istoric.
Filmul este inspirat de un caz istoric real, petrecut pe o insulă în apropiere de coasta de sud-vest a Angliei la sfârșitul secolului 18, poveste care a inspirat deja un alt film cu același nume din 2016, o piesă de radio a BBC-ului și filme documentare. Robert Eggers a mutat acțiunea cu un secol mai târziu și în apropiere de coasta Noii Anglii. Doi paznici de far sunt trimiși pe insulă pentru un tur de gardă de o lună. Relațiile dintre veteranul jucat de Willem Dafoe și ucenicul interpretat de Willem Pattison se desfășoară cu încetineală în prima parte a filmului. Tensiunile inerente vieții în secluziune, rutina, plictiseala sunt cărămizile banale din care este construit edificiul conflictului care izbucnește odată cu furtuna care va împiedică sosirea echipei de schimb. Există în film și un mesaj ecologist, al conflictului dintre oameni și natura simbolizată de pescărușii care devin amenințători ca în ‘The Birds’ a lui Hitchcock. Sunt însă acești pescăruși reali, sau sunt ei de fapt închisori ale sufletelor marinarilor pieriți în furtuni, cum povestesc legendele? Și sunt cei doi bărbați ceea ce par? Chiar și din scenele în aparență realiste, înainte ca filmul să alunece în fantastic și coșmar, înțelegem că avem de-a face cu un joc de identități. Avem aici și o abordare simbolistă a legendei luminii a cărei strălucire și căldură ii poate ucide pe cei neinițiați care indrăznesc să se aproprie prea mult de sursa ei.
Este fascinant de urmărit desfășurarea dialogurilor dintre cele două personaje. Există între ei o diferența de rang, de clase sociale, care se reflectă în limbaj. Veteranul interpretat de Dafoe vorbește în pilde și citate, limbajul său este cel al căpitanului Ahab din ‘Moby Dick’. Ucenicul lui Pattison mai mult tace la început, apoi, când pare a începe să-și deschidă sufletul, o face în jargonul claselor de jos, dar ne lămurim pe parcurs că își construiește un ecran identitar, ascunzând fapte cumplite din istoria personală. Spre final, cuvintele lasă loc imaginilor, și fiecare dintre personaje ajunge să fie văzut prin ochii sau poate chiar în coșmarurile celuilalt. Pe măsură ce ceața lasă locul furtunii dezlănțuite, oroarea se dezlănțuie și copleșește totul. Interpretările sunt terifiante, la fel și bandă sonoră. Cinematografia lui Eggers folosește pelicula alb-negru și formatul ecranelor filmelor clasice ale genului. Este o reverență spre maeștri ‘horror’ ai trecutului, desigur, dar imaginarul de coșmar fantastic care domină spre final depășește mult ceea ce au îndrăznit precedesorii, și îi va însoți pe spectatori și după sfârșitul filmului.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Vitalthrills.com)
