Foxfire (2012) – TIFF 2013

Foxfire (2012) – Confesiunile unei găşti de fete

Regia: Laurent Cantet
Distribuția: Raven Adamson, Katie Coseni, Madeleine Bisson

De obicei, respect cu sfinţenie cronologia. Îmi place să-mi amintesc lucrurile întocmai cum s-au întâmplat – cu cât detaliile sunt mai fidele spaţial şi temporal, cu atât mai bine.

Totuşi, mă abat acum de la „tradiţie” şi aleg să prezint ultimul film vizionat la ediţia recent încheiată a TIFF 2013. S-a petrecut duminică, 9 iunie, de la ora 19, în acelaşi cinematograf Arta, care rămâne favoritul meu şi pe care-l regret nespus atunci când nu se petrec festivaluri care să-i pricinuiască redeschiderea temporară.

Titlul Foxfire îmi părea foarte familiar. Abia acum, însă, căutând imagini reprezentative, mi-am amintit de ce. Există o versiune realizată în 1996, cu (o foarte tânără) Angelina Jolie în rolul principal, pe care am urmărit-o, cu siguranţă, pe vremea când televizorul mi se părea încă fascinant. Vocile avizate susţin, însă, că versiunea din 2012 ar respecta mai fidel cadrul original, stabilit de autoarea Joyce Carol Oates în cartea cu acelaşi nume. Aici mi-am făcut o notă mentală care-mi sugerează, subtil, să caut cărţile respectivei doamne şi să le citesc degrabă – am auzit deja suficiente despre ea ca să nu fiu curioasă!

Revenind însă la film, mărturisesc că a fost ca o gură de aer proaspăt după anumite subiecte extrem de… tulburătoare, abordate de multe dintre celelalte filme pe care am reuşit să le vizionez în cadrul ediţiei 2013 TIFF. Nu mă aşteptam ca tocmai eu să devin adepta filmelor americane (fie, acesta este, în teorie, francez, atât datorită regizorului, cât şi producţiei, însă locaţia şi personajele sunt nespus de americane), însă, în asemenea condiţii, iată că pot pleda şi pentru tabăra „adversă”.

Foxfire nu este un film aşa-zis comercial, fireşte. Nu s-ar regăsi în selecţia TIFF dacă ar fi aşa. Este un film sensibil, care atinge subiecte cândva (şi poată încă) controversate, precum egalitatea de şanse, emanciparea femeilor sau discriminarea pe diverse criterii.

Este povestea lui Legs (Adamson), o tânără independentă, care provine dintr-un mediu dificil – fapt care contribuie la escaladarea „independenţei” sale native, până când se ajunge la încălcarea legii. Astfel, ea devine lidera unei găşti formate exclusiv din fete, care primeşte răsunătorul nume Foxfire şi este consfinţită printr-un ritual soldat cu… tatuaje.

Este povestea lui Maddy (Coseni), naratoarea, care, ani şi ani după evenimentele din anii 50, devine cercetător şi îşi impune mintea strălucită. Copilă fiind, nu acestea îi erau însă priorităţile, ci o loialitate puternică faţă de Legs şi faţă de conceptul de comunitate.

Este povestea lui Goldie, Violet, Rita sau VV – personalităţi atât de diferite, încât alianţa considerată indestructibilă devine, treptat, fragilă. Fiecare este deosebită în felul său, şi supusă unui alt tip de teamă. Îşi găsesc rolurile în cadrul grupului şi se ridică la înălţimea lor, orice încercare de abatere fiind repede suprimată. Cu toate acestea, fetele îşi fac simţită prezenţa şi lasă un impact puternic asupra publicului – în special asupra celor care se revăd sau regăsesc în ele.

Foxfire are o acţiune simplă, previzibilă, şi totuşi acaparatoare. Personajele sale sunt stereotipizate aproape dureros, şi totuşi, deloc deranjant. Dimpotrivă, stereotipurile par să-şi aibă locul predefinit în cadru, par să servească la construirea armonioasă a acţiunii şi să facă dovada veridicităţii faptelor. Fără stereotipuri, Foxfire n-ar fi luat fiinţă; n-ar fi avut nici motiv, nici promotoare, nici aderente.

Fără a avea un final spectaculos, filmul a reuşit să-mi producă o impresie puternică. Am văzut persoane cu lacrimi în ochi la final şi am putut să le înţeleg. Cu ani în urmă (nici măcar atât de mulţi), aş fi avut, cred, aceeaşi reacţie. Există o vârstă a rebeliunii – cu sau fără cauză – când acţiunile unui grup precum Foxfire ni se par mai presus de orice lege şi fără putinţă de tocmeală.

Nota: 7/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=mx5VMz89_RE’]