Blade Runner (1982)
Mi-am luat în sfârşit inima-n dinţi şi am văzut Blade Runner, un SF celebru din 1982. De Ridley Scott. Cu Harrison Ford, Rutger Hauer, Darryl Hannah. După un roman din 1968 de Philip K. Dick. Tot nume şi nume…
Ce mi s-a părut interesant e că acţiunea se petrece în 2018, adică peste 2 ani. Ce vor avea oamenii atunci, în viziunea autorilor? Păi vor avea aşa: automobile zburătoare antigrav, viteza supraluminică, exploatări miniere pe planete din alte sisteme solare, roboţi umanoizi imposibil de deosebit de oameni (roboţii fiind construiţi, atenţie, înainte de 2016!) Şi încă multe altele, inclusiv o noapte permanentă (cu asfaltul ud şi jeturi de aburi ţâşnind de peste tot, you know). Dar se pare că le plăcea căci, în singura scenă cu un amurg palid, eroul cere să se tragă draperiile.
Ce nu vor avea? Păi nu vor avea aşa: telefonia mobilă, internetul, aer curat, lumina zilei, cerul albastru… Singurul lucru comun cu noi pe care l-am putut găsi este publicitatea. Peste tot. Dar peste tot, nu aşa…
The Hateful Eight (2015)
Nu, nu povestesc filmul, ci doar cum l-am văzut.
Când Tarantino adună zece indivizi înarmaţi într-un han total izolat de viscol, e clar că va urma, în buna lui tradiţie, o baie de sânge. Mai ales că tipii nu se cunoşteau dinainte şi aveau motive să se suspecteze de falsă identitate.
Cu lecturi conştiincioase din Agatha Christie, încercam să-i identific pe cei doi care vor scăpa (ceilalţi opt fiind, normal, the hateful). Link-ul spre „Zece negri mititei” se impunea de la sine, deşi doar unul dintre ei era cu adevărat negru: Samuel L. Jackson, absolut memorabil.
Ei bine, nu. Nu şi nu! Dintre cei 10 nu mor 8, ci vreo 25 (fără a-i mai pune la socoteală pe ceilalţi 4 care au ales s-o facă în altă parte). Atunci de ce Eight? Simplu, ne-o spune chiar autorul: e al optulea lui film.
Şi acum, baia de sânge: deşi pistolul nu dispune de valenţele coloristice ale katanei (vezi Kill Bill), Tarantino s-a descurcat de minune (vezi şi Pulp Fiction). Ba chiar aş zice că o contribuţie majoră au avut cei care n-au murit împuşcaţi. Oricum filmul este un regal de imagine şi măiestrie regizorală, care te face să apreciezi chiar şi ceea ce în mod normal ar fi considerat gafă: reflectoare puternice luminând zăpada în plin secol XIX, sau viscolul feroce care nu clintea flăcările lumânărilor dintr-o baracă de scânduri printre care se vedea afară. Pur şi simplu, aşa i-a venit să facă. Conştient.
