Fantomele groazei: Death and the Maiden (1994)

Death and the Maiden (1994)
Regia: Roman Polanski
Distribuția: Sigourney Weaver, Ben Kingsley, Stuart Wilson

Nu știu să explic exact de ce ‘Death and the Maiden’ nu mi-a făcut impresia la care m-aș fi așteptat de la un film regizat de Roman Polanski și avându-i pe Sigourney Weaver și Ben Kingsley (în perioadele lor de maximă glorie) în rolurile principale. Poate că de vină este faptul că am mai văzut din 1994 încoace destul de multe filme care privesc în urmă la perioada represiunii politice a regimurilor de dreapta din America de Sud și Centrală în anii 70. Poate că joacă un rol și faptul că formula dramei în spațiu închis, uneori inspirată de piese de teatru (în acest caz este vorba despre o adaptare după o piesă a lui Ariel Dorfman) a avut parte de destule alte reușite, inclusiv între filmele lui Polanski. Sau poate doar pentru că au trecut 25 de ani de la realizarea acestui film care nu are destule elemente excepționale ca să îl facă să îmbătrânească frumos.

Premizele sunt bune. Dorfman și Polanski crează o combinație între cinematograful politic și filmele psihologice post-traumă, într-un decor care pare a descinde direct din Hitchcock. Gerardo și Paolina Escobar sunt o pereche bine situată social care trăiesc o viață confortabilă într-o vilă la malul oceanului. Fantomele trecutului însă îi urmăresc pe cei doi, manifestându-se în special în angoasele femeii urmărită de amintirile arestului, torturilor, violului suferite cu două decenii în urmă, în perioada dictaturii. În ziua când Gerardo află că urmează să fie numit anchetator special al crimelor petrecute în timpul represiunii, apare în viața lor, întâmplător sau poate nu, doctorul Miranda, pe care Paolina îl recunoaște după voce, că fiind medicul care a colaborat cu militarii și a participat la tortură. Femeia decide să-și facă dreptate. Poate ea fi sigură de vinovăția unui om pe care îl recunoaște doar după voce? Poate Gerardo accepta justiția sumară în locul procesului oficial pe care urmează să-l conducă la scară națională? Își va recunoaște doctorul vinovăția, dacă este într-adevăr vinovat? Are victima dreptul să devină judecător, poate și călău? Toate aceste întrebări își caută răspunsuri într-o noapte de furtună în vila de pe malul oceanului.

Ce mi-a plăcut. Imaginea filmului, cu prezența apei, care joacă în multe filme ale lui Polanski rol de decor și de creare a atmosferei. Acțiunea filmului începe pe o ploaie torențială și se termină pe o faleză înaltă, la baza căreia se sparg valurile oceanului. Intensitatea jocului actorilor, în special al lui Sigourney Weaver. Muzica lui Franz Schubert.

Ce mi-a plăcut mai puțin. Teatralitatea dialogurilor – ceea ce funcționează bine pe scenă nu sună la fel de firesc pe ecran. Rezolvarea în final a conflictului aparține mai mult cinematografiei anilor ’50 decât celei a anilor ’90. Atmosfera ușor teatrală, ușor obosită plasează filmul între lucrările mai puțin reușite ale lui Roman Polanski.

Nota: 6/10