Persona (1966)
Regia: Ingmar Bergman
Distribuția: Bibi Andersson, Liv Ullmann, Margaretha Krook, Gunnar Björnstrand
‘Persona’ este unul dintre cele mai enigmatice filme din istoria cinematografiei. Cei care citesc cronicile scrise imediat după realizarea filmului în 1966 sau cele din cărțile de istorie ale artei filmului scrise mai târziu vor întâlni cam tot atâtea interpretări câți cronicari. La fel se întâmplă dacă citim cele scrise de amatorii de film sau discutăm filmul între noi. Ingmar Bergman a avut inspirația nu numai să nu vorbească mult despre acest film (chiar mai puțin decât despre alte filme ale sale), dar nu a împărtășit interpretările sale personale nici măcar cu actrițele sau membrii echipei de filmare. Rezultatul este un film – enigmă. Fiecare dintre noi, cei care vedem sau revedem acest film, avem ‘Persona’ noastră.
Ambițiile sunt clare încă din modul în care este ‘împachetat’ filmul, folosind efecte de sală de proiecție. Frânturi de pelicule lipite din filme poate clasice subliniază efectul de opera cinematografică. Preludiul stabilește o atmosfera care ar putea fi definită că onirică, în mod clar ne aflăm într-o lume care seamănă cu cea reală, dar care există doar în ochii și sufletele spectatorilor, construită cu materiale adunate de creatorul filmului din propriile sale gânduri și vise despre lume. ‘Povestea’ ar putea fi relatată în puține cuvinte, chiar dacă nu este o poveste obișnuită.
De aici însă încep interpretările. Ce vedem de fapt pe ecran? Relația ambiguă între două femei, care evoluează de la o relație pacientă – îngrijitoare spre o atracție care ajunge să semene cu o contopire? Reprezinta cele două personaje simboluri ale celor două fațete ale personalității umane – suflectul și caracterul – așa cum au fost interpretate de unii experți în diapazonul teoriilor psihanalizei? Poate că există un element de luptă de clasă, între actrița intelectuală și fata de țară, ale cărei emoții puternice se manifestă pe plan erotic? Există indicii ale unei relații lesbiene? Avem de-a face cu o poveste de horror, un thriller în care există amenințare fizică și o luptă între cele două femei pentru a pune stăpânire una pe cealaltă? De ce tace artista – traumele vieții personale, neîmplinirea maternității? Care este legătura între ororile lumii exterioare (războaie, Holocaust) și furtunile interioare mascate de calmul scandinav? Sunt doar câteva dintre întrebările care pot fi puse și dintre interpretările posibile.
Construcția cinematografică complexă și ambițioasă implică riscuri. La peste 50 de ani de la realizarea filmului războiul din Vietnam nu mai este actualitate, ci istorie, mai apropiat de Holocaustul care este și el citat prin faimoasa fotografie a băiețelului prigonit din ghettoul Varșoviei decât de noi. Imaginea alb-negru capătă și ea veleități declarativ estetice, nu neapărat evidente și intenționate la data realizării filmului. Intepretarea este superbă, cele două actrițe (și iubiri) ale lui Bergman, Bibi Andersson și Liv Ullmann construiesc pe ecran versiuni ale feminității care de la un punct în colo se contopesc, variante ale fascinației regizorului față de femei, cărora le-a oferit cele mai generoase roluri din filmele sale. Văzut pentru prima dată sau revăzut astăzi, ‘Persona’ este un concentrat de artă cinematografică și o provocare intelectuală, care continuă să atragă și să fascineze prin caracterul său deschis și prin enigmele sale.
