Duminica la ora 6 (1965)
Regia: Lucian Pintilie
Distributia: Dan Nutu, Irina Petrescu, Graziela Albini, Eugenia Bosânceanu, Constantin Cojocaru
In cartea sa “4 decenii, 3 ani si 2 luni cu filmul romanesc” , criticul roman de film Alex Leo Serban considera filmul “Duminica la ora 6” ca un caz extrem al diferentei dintre continut si forma – o poveste despre un trecut comunist “eroic” inventat, prezentat in cele mai moderne mijloace de exprimare ale cinematografiei din anii ’60. Dupa ce am revazut filmul, dupa mai multe decenii de la prima vizionare, sentimentele mele sunt diferite. Eu cred ca primul film al lui Lucian Pintilie este indraznet atat in continutul sau si, in special, in mesajul subliminal, cat si in forma, ceea ce evident ne arata deja mana unui regizor indemanatic, care a invatat si a asimilat toate lectiile Noului Val Francez, plasandu-le in slujba mesajului sau cinematografic.
Am perceput “Duminica la ora 6” ca o frumoasa poveste de dragoste petrecuta intr-o perioada de timp imposibila, o poveste care se poate intampla sub orice regim represiv. Arta regizorului Pintilie este stralucitoare, in modul cum foloseste, in ritmul desfasurarii actiunii, motivele repetitive (liftul care coboara, tunelul intunecat care te indreapta catre o lumina nesigura, semnificand nastere sau moarte), in felul cum el isi dirijeaza actorii (Dan Nutu si Irina Petrescu, tanara, frumoasa, sincera, inspaimantata, disperata).
Cateva scene merita sa fie incluse in antologii, ca aceea a finalului neclar cu eroul care fuge, filmat de la fereastra masinii de militie, tentativa acestuia de a fugi inapoi spre marea adanca si renuntarea sa atat de umana. Totul este natural si bine regizat, cu exceptia unor secvente unde apare militia “burgheza” si a unor linii ale dialogurilor care au fost incluse pentru a multumi cenzura, prin localizarea actiunii intr-o poveste fabricata a rezistentei comuniste.
Vizionand filmul la 45 de ani de la data cand a fost realizat, contrastul este prea evident, pentru a evita sentimentul ca aceste secvente au fost intercalate de regizor (si poate de scenaristul Ion Mihaileanu) pentru ca filmul sa treaca de cenzura si a vedea lumina marelui ecran – dar limbajul este atat de diferit, iesit din context, ceea ce ei au si intentionat. Impresia mea este de asemenea intarita si de felul “modern” in care arata eroii si figurantii, care evita localizarea si datarea istorica, invitand privitorii sa considere eroii ca fiind contemporani cu ei si traind povestea in prezent si nu in trecut. Din nou, pentru un regizor cu nivelul de indemanare pe care Pintilie deja ni l-a aratat la acea vreme, toate acestea nu pot fi intamplatoare.
Realizat in anul 1965, un an de rascruce in istoria Romaniei, debutul unei scurte perioade de speranta, la inceputul guvernarii lui Nicolae Ceausescu, “Duminica la ora 6” ar fi putut insemna un nou inceput in cinematografia romaneasca, care a fost totusi fortat sa utilizeze vocabularul si tematica artei socialismului – realist, dar care a indraznit sa viseze la noi forme si libertati de expresie. Sperantele politice si artistice au disparut curand, iar “Duminica la ora 6” a ramas unul dintre putinele momente din istoria cinematografiei romanesti, a carui destin a fost sa se reintoarca in cursul sau natural cateva decenii mai tarziu.
Nota: 8/10
Duminica la ora 6(1965)
