Columbo (1971-2003)

Columbo (1971 – 2003)
Creat de William Link şi Richard Levinson
Distributia: Peter Falk

În întregime un „one-man show”, Columbo s-a poziţionat ca unul dintre cele mai inteligente serii TV dintre cele poliţiste, contribuind la crearea unei aure a poliţistului imbatabil ce rezolvă cu puterea minţii şi prin viclenie crime ce par perfecte. Desigur, această aură nu are nimic de-a face, în cele mai multe cazuri cu ceea ce era sau este, de fapt, poliţia americană. Trecând totuşi peste ficţionalizarea şi mistificarea premiselor, acesta se dovedeşte a fi unul din cele mai recomandate seriale pentru toţi spectatorii.

Unul dintre cele mai cunoscute şi apreciate seriale poliţiste din istorie. 69 de episoade, împărţite în 13 sezoane (cf. imdb), produse în 19 ani (cu pauze), din 1971 până în 2003 (Peter Falk avea 74 de ani când a filmat ultimul episod). A fost difuzat prin 80 de reţele TV, în 44 de ţări. A câştigat două Globuri de Aur, 13 premii Emmy, 26 de alte premii şi 46 de nominalizări.

Fiecare episod are dimensiunile unui lung-metraj de sine stătător, de obicei în jur de 73 de minute (30 episoade) şi în jur de 98 de minute (39 de episoade). De fapt, mult din calitatea serialului vine tocmai din faptul că scenariştii şi monteurii nu au fost limitaţi la un număr fix de minute, aşa cum se întâmplă cu majoritatea covârşitoare a serialelor americane de televiziune.

„Columbo” se fereşte să intre în dipute etnice, rasiale, religioase ori politice. Motivaţiile personajelor sunt individuale, iar cele 1-2 victime care mor în fiecare episod de mâna celor 1-2 criminali sunt foarte clar delimitate, dar bine conturate. Fără didacticisme, fără mesaje subtile. Criminalii sunt aproape de fiecare dată oameni bogaţi, sau din înalta-societate, care caută să-şi însuşească sau să-şi menţină controlul asupra unei anumite condiţii, care premeditează crimele şi le ascund uneori ca accidente, sinucideri, jafuri, etc.

Locotententul Frank Columbo porneşte întotdeauna de la dovezi, punând o mulţime de întrebări, prin care îi exasperează la culme pe interlocutori. Exact când suspectul este pe cale să-şi dea pe faţă arama, crezând că inspectorul a plecat, Columbo se întoarce: „de fapt, încă un ultim lucru voiam să vă mai întreb…”. Tactica este atât de puternică, încât a fost chiar inclusă de specialistul român nr. 1 în negociere Ştefan Prutianu, pe lista celor 50 de tehnici şi tactici de negociere, ca „tactica Columbo” (Tratat de comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, 2008) – ceea ce îl face o recomandare cu atât mai puternică pentru antreprenori, vânzători şi manageri.

Un joc veritabil de-a şoarecele şi pisica se naşte între inspector şi criminal. Criminalul plasează dovezi, incriminează pe alţii, creează aparenţa unor alibiuri, etc., orice, pentru a-l trimite pe inspector pe nişte piste false. Înzestrat cu capacitatea de a reconstitui mental, dar şi a pune în scenă,  locotenentul îşi imaginează concret în cele mai mici detalii ceea ce „spun” dovezile că s-a întâmplat.  Columbo reuşeşte într-o manieră absolut spectaculoasă, de fiecare dată, să găsească detaliul cel mai mărunt fie pentru a-l prinde pe criminal cu ocaua mică, fie pentru a-i întinde o capcană prin care acesta să se incrimineze singur. Conştiinciozitatea sa este proverbială. Adesea, personajul negativ dă în bâlbâială (la propriu sau la figurat) când îşi dă seama cu ce mic detaliu a fost prins(ă): un şiret legat necorespunzător, o reflecţie în oglindă, o panglică, un punct pe o înregistrare video sau o prognoză meteorologică.

Oricât de profesionist ar fi protagoniştii episodici în a inventa poveşti despre cum nu s-a petrecut crima şi a crea iluzii, fie ei magicieni, specialişti în efecte vizuale sau actori – ca să dau doar câteva exemple spectaculoase, locotenentul Columbo se dovedeşte a fi un maestru al spectacolului pe măsura fiecăruia şi reuşeşte prin răsturnări de situaţii să îi bată pe fiecare cu propriile lor arme.

Provocarea intelectuală pentru spectator este cu atât mai mare cu cât nu există niciun mister cu privire la cine a comis crima. Primele 10-15 minute ne prezintă intriga – crima, criminalul, mobilul, oportunitatea şi mijloacele, iar restul ne prezintă investigaţia. Cu atât mai interesant este să ne punem în papucii lui Columbo şi să descoperim când anume începi să suspectezi criminalul, cu ce dovadă şi prin ce mijloc să-l prinzi.

Citeam într-o carte de istorie că mulţi dintre est-germanii care au devenit informatori pentru STASI au făcut-o pur şi simplu pentru a aduce culoare în viaţa lor plictisitoare. O fostă prietenă de-a mea m-a întrebat chiar, într-o bună zi (de fapt, m-a sunat în timpul nopţii), ce părere aş avea dacă ar deveni spion, pentru SRI – săraca, se plictisea. Aşa că i-am dăruit o carte de criptografie şi i-am recomandat „Lie to Me” (serialul creat de Samuel Baum, 2009-2011). Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să îi recomand mai degrabă „Columbo”. Ai parte de mistere pe săturate. Depinde doar cât de mult vrei să le foloseşti ca prilej pentru a-ţi antrena simţul detectivistic, lăsând intuiţa pseudoştiinţifică la o parte. Tentant?

Nota: 10/10