Les tontons flingueurs (1963)
Regia: Georges Lautner
Distribuția: Lino Ventura, Bernard Blier, Francis Blanche
Cam orice referire la ‘Les tontons flinguers’ include expresia ‘film de cult’. Ca să fiu sincer, eu nu știu exact ce înseamnă această expresie, dar bănuiesc că ea vrea să spună în acest caz că filmul regizorului Georges Lautner și-a câștigat un public fidel, care-l revede cu plăcere de fiecare data când are ocazia și că include câteva scene pe care fanii le știu pe de rost și mai multe replici care au intrat în folclorul popular, chiar daca nu toată lumea le cunoaște sursa. Acest film însă mai are o semnificație interesantă. A fost lansat în 1963, în plină revoluție ‘Nouvelle Vague’ în cinematografia franceză. O serie de cineaști autori de filme ‘cinema du papa’ – ca să folosim exprimarea atribuită, se pare greșit, lui Truffaut – reacționau făcând filme în tradiția anilor 40-50. Unele dintre ele erau chiar bune, și ‘Les tontons flinguers’ era unul dintre ele. În plus este și o parodie de ‘film noir’ în stilul american, gen de care erau îndrăgostiți și pe care-l imitau tinerii regizori ‘Nouvelle Vague’. Studiourile Gaumont nu au crezut inițial în succesul acestui film și pentru a asigura finanțarea s-au aliat cu studiouri germane și italiene pentru o coproducție. Au greșit și pe termen scurt, filmul având peste 3 milioane de spectatori în anul lansării, și desigur pe termen lung, ‘Les tontons flingueurs’ devenind, pe merit, un reper cinematografic.
‘Les tontons flingueurs’ este ultimul film dintr-o trilogie de ecranizări ale romanelor lui Albert Simonin care îl au ca erou pe Max le Menteur (Mincinosul). Spre deosebire de filmele precedente în care rolul principal fusese jucat de Jean Gabin, aici eroul, rebotezat Fernand Naudin, este interpretat de Lino Ventura. Retras din afacerile crimei de 15 ani, ‘unchiul Fernand’ este chemat la Paris de prietenul său Louis le Mexicain (Mexicanul), aflat pe patul de moarte, pentru a-i prelua micul imperiu de afaceri ilegale și mai ales pentru a avea grija de fiica sa Patricia. Șefii diferitelor ‘ramuri de activitate’ ale Mexicanului, care sperau să le moștenească și să le administreze după voie, nu se împacă însă cu situația. Ceea ce urmează este declanșarea unui război al bandelor interlope în paralel cu aventurile tinerei Patricia care se dovedesc la fel de greu de controlat ca imperiul crimei.
Lino Ventura intră perfect în rolul unchiului Fernand. Talentul sau comic este evident astăzi, dar nu așa stăteau lucrurile în acel moment al carierei sale, actorul specializat în roluri de gangster sau polițist ‘dur’ aproape refuzând rolul. Îl înconjoară un grup de actori mai puțin celebri, desi probabili cunoașteți multe dintre figurile lor din roluri secundare în multe alte filme. Îi voi menționa în mod special pe Bernard Blier, Robert Dalban, Francis Blanche și actorul german Horst Frank cu o privire de gheață care-l face să pară o imitație a lui Daniel Craig care nu se născuse încă. Jean Lefebvre, care avea să devină faimos mai târziu în comedii, încă nu-și demonstrează întregul talent. Povestea este simplă și de aceea poate fi urmărită cu ușurință, iar dialogurile lui Michel Audiard, combinând jargonul cu limbajul bogătașilor, fac să auzim permanent câte o replică memorabilă. Merita să fiți atenți și la muzica lui Michel Magne. Este vorba despre o singura temă (compusă din patru note!) care este repetata de-a lungul filmului în vreo 13 stiluri diverse, de la baroc la twist. Imaginea lui Marcel Fellous servește și ea bine comedia și ajută la crearea câtorva scene memorabile. Văzut astăzi, filmul pare inegal și multe dintre glume și-au pierdut efectul, dar acele câteva scene de comedie de situații și limbaj care sunt foarte reușite îl plasează printre filmele care rămân în amintire din acea perioadă. Se spune că actorii s-au distrat de minune în timpul filmărilor. Asta se vede, și noi, spectatorii împărtășim senzația chiar după 60 de ani.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://www.ebay.com.my/itm/202903706308)
