Jusqu’à la garde (2017) – Custodie
Regia: Xavier Legrand
Cu: Denis Ménochet, Léa Drucker, Thomas Gioria
Un film cu impact emoțional de calibru traumă. Un film de groază, fără nimic științifico-fantastic. Dimpotrivă, cât se poate de real, de posibil pentru lumea în care trăim, în care patologicul este mai mult decât comun, este chiar familiar. În care anormalul tinde să devină normalitate. Căci Antoine, bărbatul-fiară, care-și terorizează soția și cei doi copii, bărbatul de care nu poți scăpa, orice ai face, este omul blajin din vecini, cel care aparent nu vrea decât ceva rezonabil, ceva care i se tot refuză, aparent fără alt motiv decât acela de a face din el o victimă, de a-l împinge până dincolo de limitele pe care un tată de familie le poate îndura. I se refuză garda copilului. Bonomia lui de la începutul filmului, la contrast cu aparenta rea voință a unei soții căreia i-a dispărut orice zâmbet de pe față, țeapănă în fața judecătorului, inflexibilă, induce în eroare.
Deloc întâmplător, ambele atitudini crează tensiune și realizează până la urmă un thriller bine jucat, cu dublu efect, de documentar și de mare suspans. Femeia agasează, cere parcă să fie pedepsită pentru fermitatea cu care-și ferește copiii de contactul cu tatăl lor. Bărbatul, în mintea lui, nu vrea altceva decât obținerea dreptului paternal la o custodie parțială. Dacă dragostea lui pentru familie ia forma unei explozii de violență, nu-i vina lui. El este pe poziția de victimă. Provoacă în ceilalți apropiați lui dorința de a i se face rău, ca să-și demonstreze sie însuși că oamenii sunt răi cu el, și dacă nu reușește altceva decât să fie evitat, devine și mai violent, pentru că nevoia lui de control și manipulare eșuează lamentabil. Personalitățile de acest gen umplu tribunalele, cabinetele avocățești și pușcăriile. Este personalitatea borderline cu trăsături narcisistice, binecunoscută de psihiatri, în neputința lor de a o vindeca. Pe măsură ce tensiunea crește, ne este tot mai clar că trecutul conjugal al lui Antoine a fost acela al unui bărbat brutal.
Mama copiilor lui devenită o victimă, intimidată ani de zile și paralizată de amenințări și violență fizică, n-a îndrăznit vreodată să depună o plângere legală. Tocmai lipsa probelor de violență față de ea îi conferă lui Antoine drepturi legale asupra custodiei fiului său, și astfel nenumărate ocazii de noi răbufniri furioase cu care terorizează. Femeia reușise numai să fugă, să se ascundă, dar nu pentru multă vreme, atâta timp cât Antoine primește custodie din partea legiuitorului. Trecutul violent fizic și emoțional asupra familiei al lui Antoine, deși nedovedit legal, iese la iveală din atitudinea copilului care n-a uitat nimic, care-și protejează mama, riscându-se pe sine în fața unui tată gigant, hipersensibil la orice inchipuită lipsă de respect. Subtilitatea regizorală și jocul impecabil al puștiului, fac superfluă orice repovestire prin imagini a trecutului conjugal, care se lasă ușor ghicit. Atitudinea băiatului și a fostei soții lasă la iveală fară niciun echivoc, un prezent nomad, greu de îndurat pentru ei, veșnic hăituiți de răbufnirile furioase ale lui Antoine, un prezent mutilat de urmele trecutului. La cel mai mic semn de nerespect, de ignorare a persoanei sale, Antoine răspunde cu o furie oarbă. De aici până la tentativa de crimă armată nu rămâne decât un singur pas, pe care Antoine îl face cu o impulsivitate caracteristică dezordinilor severe de personalitate. Când nu mai poate să-și forțeze familia să trăiască conform bunului său plac, Antoine se simte lezat narcisistic și cu arma în mână, trece la ceea ce personalitatea lui bolnavă îi dă ghes: tentativa de crimă.
Știu din propria experiență că un astfel de individ suferă de o tulburare de personalitate incurabilă și caracteristica acesteia este lipsa totală de percepție a anormalului din propriul comportament, coroborată cu poziția de victimă vis-a-vis de cei normali din jurul său, pe care el îi identifică numai pe ei drept vinovați și anormali. Dacă nu este acceptat așa de ceilalți, poate merge până la distrugerea celor apropiați lui și a lui însuși. Deci un thriller bazat pe actingul-out a unei asemenea tulburări de personalitate, este nu doar un roller-coaster care consumă adrenalină, dar și o alertă, o îndrumare pentru cei care își consumă ani din viață tolerând (fie de dragul ideii de familie, fie a responsabilității lor greșit înțeleasă, ori fie din simplă inerție și teamă de schimbare) asemenea parteneri în viața lor, sperând că aceștia se vor schimba în timp. În realitate, toxicitatea lor se intensifică în timp, încurajați de faptul că sunt acceptați așa cum sunt, și distrug tot ce este frumos pe lângă ei, copii, familie, părinți, sărbători, viața…
Filmul este al unui regizor de teatru, debutant în genul lungmetraj, autor al unui film anterior scurt și de succes, realizat în 2013, în care joacă aceiași doi actori adulți, care se numește „Avant de tout se perde” și pe care îl recomand, de asemenea, să îl vedeți.
Continuând acțiunea din filmul scurt, în „Custodie” cadrele au o anumită respirație, care devine aproape sufocantă, sincronă cu tensiunea poveștii. Tehnica folosită mi s-a părut bine mânuită, iar jocul actoricesc impecabil. Personajul Julien este interpretat de un talentat Thomas Gioria, despre care cronicarii spun că vom mai auzi. Eu împărtășesc această impresie și vă mărturisesc că nu m-am dumirit cum a fost posibil ca un copil să joace un rol atât de dificil, fără să fi fost el însuși traumatizat de o astfel de dramă, fie ea doar o poveste-coșmar. Filmul este bine lucrat, nu-i găsesc minusuri, iar acțiunea este rotundă, fiecare secvență justificată, fără să treneze, suspansul este gradual și finalul izbutit, corect psihologic, apoi imaginea unei uși care se închide la vecini, un simbol facil, care se traduce usor, nu fără un anumit fior de teamă: așa ceva se poate întâmpla atât de aproape de tine…
Am vizionat cu multă plăcere acest lungmetraj la Festivalul Filmului Francez de la Boston anul acesta, in luna iulie, și l-am remarcat ca unul dintre cele mai aplaudate filme, motiv pentru care am ales sa-l comentez aici.
