The Zone of Interest (2023) – Zona de interes
Regia: Jonathan Glazer
Distribuția: Christian Friedel, Sandra Hüller, Johann Karthaus
‘The Zone of Interest’ (2023), filmul despre Holocaust al lui Jonathan Glazer este unul dintre cele mai așteptate și mai discutate filme ale sezonului. Filmul este interesant și aceasta nu este o surpriză. Glazer este un regizor și scenarist care propune în fiecare dintre filmele sale viziuni personale inedite. De data aceasta provocarea este uriașă, căci genul filmelor despre Holocaust este extrem de populat și de divers, iar emoția și implicațiile care însoțesc discuțiile despre cel mai cumplit genocid din istorie au reverberații și în felul în care sunt apreciate cărțile (documentare sau de ficțiune), filmele sau alte producții artistice legate de această tematică. Pe măsură ce ne îndepărtam de evenimente, în anii în care ultimii supraviețuitori și ultimele mărturii directe dispar în istorie, formele artistice sunt cele care preiau o parte din suportul memoriei. Glazer a pornit de la penultimul roman al lui Martin Amis, ‘The Zone of Interest’, dar a păstrat din acesta doar titlul și abordarea generală. Spre deosebire de romancierul englez, a redat personajelor filmului său identitatea lor adevărată: Rudolf Höss – comandantul lagărului de la Auschwitz și creatorul fabricii morții – împreună cu soția sa Hedwig și cu cei cinci copii ai lor. Am putea spune că filmul este (și) despre dimensiunea umană a acestor personaje, problema fiind însă că adjectivul ‘uman’ nu se încadrează bine aici.
‘The Zone of Interest’ dorește să fie o exemplificare argumentată a termenului de ‘banalitate a răului’ inventat de Hanna Arendt în cartea scrisă după ce asistase la procesul lui Adolf Eichman la Ierusalim. Personajele principale sunt una dintre întruchipările răului absolut. Nu este vorba despre simpli germani care știau mai mult sau mai puțin, de obicei alegând cât voiau să știe, despre Holocaustul care se petrecea lângă ei. Nu este vorba nici măcar despre niște simpli executanți. Rudolf Höss a fost unul dintre participanții activi la exterminare, un demon care a comandat trupele morții la Auschwitz și a proiectat o parte din mașina de exterminare. Hedwig era și ea conștientă despre tot ceea ce se petrecea după gardul de sârmă ghimpată, și în plus este o profitoare directă, jefuind din obiectele confiscate deținuților ajunși la stația lor finală. Cei doi construiesc un fel de aparentă bucățică de rai în mijlocul infernului, folosind munca de sclavi a deportaților și punând în practică o ideologie care crea un ‘spațiu vital’ pentru ‘rasa superioară’ prin exploatarea și exterminarea evreilor și a altor popoare și categorii considerate ‘inferioare’. Tocmai detaliile sunt cele mai cutremurătoare. Frica din ochii femeilor care servesc în casă. Jocurile sinistre ale copiilor de naziști. Obsesia pentru igienă a călăilor. Abordarea birocratică și planificarea inginerească a activităților criminale. Soții Höss și cei care îi înconjoară nu își pun în niciun moment vreo întrebare etică. În fapt ei nu par să vadă în deportații sclavi ființe umane. Prin asta se scot pe ei înșiși în afara umanității.
În vremuri ca ale noastre, în care negaționismul legat de Holocaust persista, asemenea filme sunt necesare. Înlăturând stratul de ficțiune și alegând să redea personajelor identitatea lor reală, folosind sau reconstuind documente de arhivă despre Auschwitz și călăii săi, Jonathan Glazer a ales să realizeze nu o versiune cinematografica a cărții lui Martin Amis ci docudrama care ar putea sta la baza cărții. Ideea principală din roman este repetată și detaliată, dar, după primele zece minute, nu aflăm nimic nou. Discursul despre banalitatea răului este periculos de aproape de banalizare. Christian Friedel și Sandra Hüller își intepreteaza rolurile cu un cinism glacial. Tocmai aici mi-a lipsit nuanțarea. Desi sunt prezenți pe ecran în cea mai mare parte a timpului, nu am aflat nimic despre rădăcinile răului absolut pe care cele două personaje îl simbolizează. O singura aluzie este făcută la un moment dat despre originile sociale modeste ale soției, în discuția cu mama sa – singurul personaj care pare să se disocieze de cele care se întâmplă în jur. Cum au ajuns acești germani de rând niște executanți fideli ai unor planuri criminale? Național-Socialismul nu a apărut din vid. Jonathan Glazer încearcă să introducă elemente cinematografice speciale, dar nu toate reușesc. Ecranele întunecate vreme de multe zeci de secunde sunt inutile. Secvențele de vis și cea a piesei de pian nu mi-au fost clare la vizionare, este nevoie ca spectatorul să citească despre documentarea filmului pentru a le înțelege și plasa unde trebuie. Banda sonoră este în schimb formidabila. Nu am auzit de mult un asemenea film și expresia ‘a auzi filmul’ este cea corectă. Muzica, bântuitoare, este scrisă de Mica Levi. Sunt multe elemente originale, mai mult sau mai puțin reușite și nu toate se leagă. Lipsește esența.
Martin Amis a murit în ziua premierei mondiale a filmului, care a avut loc la Festivalul de la Cannes. Tare aș fi vrut să știu opinia sa despre film.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
