Black Widow/Văduva Neagră (SUA, 2021)
Regia: Cate Shortland
Cu: Scarlett Johansson, Florence Pugh, Rachel Weisz, David Harbour, Ray Winstone
Black Widow a fost al treilea film pe care l-am văzut în cinematograf, de la ridicarea restricțiilor (pentru curioși, primul a fost Peter Rabbit 2, pe care-l recomand din tot sufletul și entuziasmul meu de iubitoare de pufoși, de voci simpatice și de aventuri țopăitoare, iar al doilea, Cuibul/The Nest, despre care am scris aici). A fost o experiență wow în sine, odată pentru că, de data asta, sala era nu doar plină (cu tot cu distanțare!), ci și mult mai mare, am purtat pentru prima dată în ultimii aproape doi ani ochelari 3D, și m-am emoționat când am văzut că mai bine de jumătate dintre spectatori au rămas pentru after credits – și orice fan Marvel știe că asta faci!
Vreau să fie clar că nu pot scrie despre un film/un serial/un produs Marvel așa cum ar face-o o înveterată a francizei. Nici până acum n-am reușit să văd tot ce este disponibil, cu atât mai puțin în ordine, iar referințele mele canonice sunt departe de ce-ar trebui să fie, ca să port o discuție de la egal la egal cu experții. Ce spun eu despre Black Widow este mai ales din perspectiva dorului și dragului de personaje, și nițel prin „sită artistică”: actorie, cascadorie, butaforie. Acestea fiind zise, filmul are din partea mea o notă aproape de maxim, pentru că a fost cum trebuie să fie – o producție de divertisment, cu acțiune cât cuprinde, faze tragicomice și o poveste mai profundă ascunsă printre replicile gândite inteligent.
Filmul deslușește o parte din istoria complicată a Natashei Romanoff (cunoscută în universul Marvel drept Black Widow/Văduva Neagră). Începe în copilăria petrecută în Ohio, într-o atmosferă idilică, împreună cu sora ei mai mică, Yelena, și ajunge până imediat după evenimentele din Captain America: Civil War. Despre after credits nu voi pomeni; ar fi mai bine să aveți răbdare cele 134 de minute + aproximativ 5-7, pentru a vedea ce vi se pregătește.
Dincolo de umplerea multor goluri din istoria protagonistei, istorie din care am perceput doar frânturi în filmele deja cunoscute, Black Widow este remarcabil prin relațiile care ar trebui să fie simple, dar se dovedesc foarte volatile, și prin subiectele importante pe care le atinge. Familia (adevărată, prefăcută, imaginară) este unul dintre ele; prietenia și camaraderia, celălalt. Are și o tentă feministă pozitivă, și mi-a rămas în minte o replică a principalului antagonist, generalul Dreykov, care spune că s-a folosit, în crearea grupării sale de elită de Văduve Negre, de „singura resursă din belșug, pe care nu o dorește nimeni: fetele” (citat aproximativ). M-a dus cu gândul la Black Panther și la Dora Milaje, copul de gărzi de corp de elită al Wakandei; ambele grupări sunt formate exclusiv din femei extrem de bine pregătite din punct de vedere al luptei, cu o inteligență și talente aparte, însă în cazul Văduvelor Negre membrele nu funcționează în baza unei dorințe proprii, ci a controlului exercitat de Dreykov.
Că veni vorba despre familie, cea surogat, în care au crescut Natasha și Yelena, și care ajunge să se reunească în prezentul filmului, în condiții de extremă urgență, este înduioșătoare. Formată din personaje total atipice, interpretate de actori aleși pe potrivă (Rachel Weisz mi s-a părut foarte bune în film, și mi s-a făcut dor de roluri mai vechi de-ale ei, dar și chef să o văd în producții mai recente), a devenit funcțională în disfuncționalitatea ei, și mi-a adus mereu zâmbetul pe buze. David Harbour, cel cu care mă obișnuisem în Stranger Things, face figură frumoasă ca Red Guardian; chiar glumeam zicând că, dacă tot l-au filmat ca să pară că se află captiv în Siberia, pentru serial, s-au gândit să profite și au tras câteva scene și pentru acest film. Florence Pugh, pe care nu o mai văzusem înainte și deci nu-mi era cunoscută, a făcut un rol bun, cu un personaj carismatic (Yelena) și cu o relație foarte credibilă cu Natasha lui Scarlett Johansson.
Un punct în plus pentru filmări. Cât s-au mai plimbat pentru a turna filmul ăsta! Lista de mulțumiri adresate ambasadelor și diverselor instituții culturale din Maroc, Norvegia sau Ungaria, ca să pomenesc doar câteva, a fost tare lungă. Contează la credibilitate, și nu doar. Pe mine, una, m-a lovit nostalgia în scenele din Budapesta. N-am mai fost acolo de niște ani, iar amintirea apartamentelor caracteristice, foarte înalte, cu uși vechi, a boilerelor cu țevi subțiri și a traficului paralel cu Dunărea m-a emoționat.
Am auzit cum că filmul ar fi fost, în general, bine primit, dar că nu este considerat tocmai fantastic. Că i-ar lipsi, poate, consistența. Dar nu-mi pasă și nici nu mi-a păsat foarte mult de critici și de cei care sunt mai versați în teme precum calitatea cinematografiei. Mie mi-a plăcut. A fost ce trebuie. Vi-l recomand călduros (sau, mai bine, răcoros) dacă aveți chef de peste două ore de adrenalină, ritm nebun, răsturnări de situație, relații disfuncționale care totuși merg, și mai ales mult umor.
Post scriptum: Recomand să urmăriți și campania de marketing care a însoțit filmul. Include păpuși Barbie și documentare ESPN despre principala dublură a lui Johansson. Pentru fanii Marvel, recomand și colecția Panini apărută în magazinele Carrefour, la care a pus și subsemnata mintea la contribuție, traducând primele două volume. Printre cele zece care alcătuiesc colecția se află și unul dedicat lui Black Widow.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: Collider.com, Polygon.com, Indiewire.com, Marvel.com)
