Joy Division (UK, 2007)
Regia: Grant Gee
Printre surprizele unui festival „diferit” în peisajul suficient de pestriț al evenimentelor de gen locale, DokStation 2018 mi-a dăruit revelația cum că acele două filme pe care am reușit să le văd cap-coadă și care m-au impresionat din motive cât se poate de personale, au fost regizate de unul și același Grant Gee. Mulțumesc, domnule Gee. Nu știam cine ești înainte de „Meeting People Is Easy” sau de „Joy Division”, dar acum știu și îmi place tot ce ai oferit spectatorilor.
Dacă documentarul despre Radiohead s-a concentrat pe un sentiment de spleen perpetuu, cu o coloană sonoră greu de digerat pentru non-fani și cu elemente grafice deseori obositoare, acesta a luat formă ca monografie parțială a unui oraș. Manchesterul industrial al finalului anilor 70, cu clădirile sale urâte și cenușii, cu lipsa vegetației și animalelor, se transformă, odată cu trupa, și devine un oraș care vibrează de nou și de progresism în alte direcții decât cele economice.
Joy Division a luat naștere în 1976, însă și-a căpătat numele abia în 1978, inspirat dintr-o aripă dedicată sclaviei sexuale a unui lagăr de concentrare nazist, menționată într-un roman din 1955 („Casa păpușilor”, de Ka-tzetnik 135633). Avea să dureze numai patru ani, ascensiunea sa fiind curmată de sinuciderea liderului și solistului trupei, Ian Curtis, în jurul căruia se construiește mare parte din narațiunea documentarului.
Fragmente din ceea ce par a fi însemnări ținute de soția sa, Deborah, marchează etapele dezvoltării trupei, reflectând sentimentul de inadecvare și neputință de care este cuprins Curtis, pe măsură ce constată că, deși Joy Division devine remarcată și marcantă tocmai datorită lui și prezenței sale scenice ieșite din comun, starea sa de sănătate îl va împiedica să continue în ritmul galopant solicitat de faima în creștere. Curtis a fost diagnosticat cu epilepsie, era deprimat din cauza mariajului pe care-l considera ratat și începuse o relație extraconjugală cu o jurnalistă belgiană (pe care, ulterior, aceasta – Annik Honore – avea să o declare platonică), pentru care se simțea cuprins de remușcări.
Ian Curtis s-a sinucis, spânzurându-se în bucătărie, pe 23 mai 1980, cu două luni înainte de lansarea celui de-al doilea și ultim album al trupei, Closer. Single-ul „Love Will Tear Us Apart”, de altfel favoritul absolut al tuturor, împătimiți și diletanți, a devenit melodia lor emblematică. Unul dintre cele mai emoționante momente ale documentarului prezintă reacțiile foștilor săi colegi de trupă în momentul aflării veștii, în timp ce criticul Simon Reynolds a afirmat că sinuciderea „a creat instantaneu un mit”.
Concentrându-se pe ultimele luni de viață ale solistului, documentarul oferă momente inspirate, alcătuind o menajerie de emoții care urcă spre amuzament la ideea că, în copilărie, Curtis obișnuia să călărească porci ca să se distreze, doar ca să plonjeze în melancolia generată de câteva înregistrări ale unor ședințe efectuate de solist sub hipnoză, discutând cu colegul de trupă Brian Sumner. Regretul tuturor celor care l-au cunoscut, fiindcă nu au luat în serios semnele negative, și fiindcă nu au știut cum să procedeze pentru a-și ajuta colegul și prietenul, sunt cele care marchează și lasă cele mai puternice urme – acestea și o senzație apăsătoare de nedumerire cu privire la frecventele finaluri tragice ale unor genii creatoare.
În concluzie, „Joy Division” este un documentar de urmărit. În tăcere, cu urechile ciulite, înregistrând fiecare clipă, fiecare emoție de pe chipurile supraviețuitorilor și fiecare secvență din filmările vechi, care transpun, monocrom și pe bandă, mișcările și vocea parcă din altă lume ale figurii emblematice care a devenit solistul, încă din timpul vieții, însă, mai ales, după moarte.
1 comment
frumos filmul intradevar