Album de familie (2016) – Albüm
Regia: Mehmet Can Mertoğlu
Scenariu: Mehmet Can Mertoğlu
Imagine: Marius Panduru
Distributia: Sebnem Bozoklu, Murat Kiliç, Muttalip Mujdeci
O producție Kamara (Turcia), ASAP Films (Franța) și Parada Film (România), co-produs de ARTE France Cinema.
Cand ma hotarasc sa onorez invitatia de a merge la film, am obiceiul, prost sau bun … discutabil … , de a nu viziona trailer-ul si de a nu haladui prin diferitele cronici si cronicute pe internet. Las instinctul sa-mi sopteasca in ureche: “mergi” sau … “ei, lasa …”
Si de cele mai multe ori, instinctul meu nu se inseala, ma sfatuieste de bine 🙂 .
Asa s-a intamplat si de aceasta data, pentru ca filmul de fata reuseste sa trateze o tema grava de viata, intr-o maniera surprinzatoare. De parca scenariul si regia s-au hotarat sa faca doi pasi inapoi si dincolo de gravitate … seriozitate … apasare, sa releveze comicul absurd si suculent al unei experiente de viata intr-un sistem administrativ-social extrem de birocratizat si invesmantat inconstient-confortabil in mantia calduta a cutumelor orientale. Iar camera de filmat tocmai acesti doi pasi ii face in urma, pentru ca ea ii urmareste din spate sau de la distanta pe eroii povestii; creand acest spatiu de reflexie, cinematografia se delimiteaza de dramatismul cosmaresc al unor situatii si apasa pe pedala satirei. Caci SATIRA spumoasa este aceea care caracterizeaza povestea “Albumului de familie”.
Astfel, am inteles de ce Mehmet Can Mertoğlu, scenarist si regizor, a insistat sa lucreze cu Marius Panduru ca director de imagine. Pentru ca peliculele anterioare il recomanda pe acesta ca avand un fler special al detectarii si exprimarii acestui simt special al satire sociale, speculat in intimitatea tragismului balcanic cu iz oriental, greu de asumat si de asimilat.
Si ca exemplificare, ma gandesc la cateva momente, in care camera de filmat este martor tacut, dar atent, in spatele protagonistilor: scena in care sotii Bahar si Cüneyt Bahtyaroglu, dimpreuna cu bebelusul lor, urca pe scari, cu darzenie, cele 11 etaje – pana la apartament (liftul defect!), scena in care, ajuns in apartament, barbatul priveste din balcon si spectatorul afla apoi ca era vorba despre hotul zdrobit la poalele blocului … si nenumaratele scene in care protagonistii se invaluie in somoioagele de fum ale tigarilor pufaite cu osardie atat de femei, cat si de barbati … intr-un dolce far niente … fara cuvinte 🙂 .
Caci mai are o caracteristica acest film … cuvintele sunt putine, comunicarea intre personaje este limitata la strictul necesar … ceea ce conteaza sunt zgomotele, sunetele … Pasii, furculita infingandu-se ritmic-rapid si lacom in imbucaturile din farfurie, ga-gaul asurzitor al gastelor care cotropesc pana si biroul directorului orfelinatului, sirenele insistente ale masinilor politiei … sforaitul insuportabil al barbatului, in creierul noptii, in patul matrimonial … sorbitul general din paharele mari, in Mall …acel “inch Allah” stereotipie repetata insistent si care subliniaza trecerea implacabila si bineinteles – fara rezultate – a timpului, dar cu speranta in ajutorul viitor al lui Allah! (sunetul Bruno Tarrière)
Revin si spun ca dialogul este minimalist, dar cu toate acestea, pe alocuri, este de un comic excelent, care subliniaza idiosincrazii sociale, cum ar fi acel moment in care cei doi soti fac cunostiinta cu o micuta orfana propusa spre adoptie si pe care ei o resping, deoarece are tenul prea inchis si pare a fi siriana sau kurda, sau Doamne-fereste … masculina 🙂 .
Critica sociala subtila este suculenta si scenariul, regia, camera de filmat si sunetul isi dau mana pentru a ne arata cum bietii oameni obisnuiti sunt victime ale sistemelor de tot felul: administrativ, medical, invatamant, fiscal …”construieste-ti un viitor luminos, platindu-ti taxele”, directorii diferitelor institutii ard gazul jucandu-se pe calculator, savurandu-si ceaiurile, vaitandu-se de costuri si cheltuieli …undeva, parca eram in Romanica suburbana 🙂 .
Bieti oameni obisnuiti, apasati de neimpliniri, de teama, de superstitii si pe care absurdul vietii ii trimit in final, in Ciad sau in Djibouti, pentru un post de profesor de liceu 🙂 .
La cat absurd te poate impinge viata si cutumele unei societati! Teme grave, tratate intr-o maniera suprarealista, in fond, extrem de realista!
Va provoc sa vedeti acest film. Nu veti regreta!
Nota: 7/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=U_X5qRiNMnQ’]
