Zeul care a dat greş (I)

Zeul care a dat greş

Editor Richard Crossman
Editura Humanitas, Colecție Zeitgeist, București, 2012

Zeul poate greşi! (I)

Zeul care a dat greş[1] este o carte grea. De ce oare? Aparută pentru prima oară la începutul războiul rece, în 1949, reeditată în mai multe rânduri, reuneşte şase mărturii importante, structurate în două categorii (iniţiaţii şi simpatizanţii) scrise de personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute în spaţiul cultural românesc care au un singur punct în comun: au fost atrase de regimul şi doctrina comuniste, dar s-au deşteptat. Ba mai mult de atât, chiar au acceptat să-şi descrie eşecul personal căci în secolul trecut, spre deosebire de acum, ataşamentul doctrinar era unul de-a dreptul esenţial pentru foarte mulţi intelectuali şi nu numai. Cu astfel de lucruri nu te jucai! De altfel, oare nu acest fanatism ideologic a dus şi la cel de al Doilea Război Mondial? Toţi cei şase scriitori aparţin spaţiul occidental (din Marea Britanie: Arthur Koestler, Stephen Fischer, din Statele Unite: Richard Wright si Louis Fischer, din Franţa, Andre Gide iar din Italia, Ignazio Silone). Suntem siguri că Panait Istrati ar fi avut şi el multe de spus în această privinţă dacă ar fi apucat anul 1949 şi, esenţial, dacă nu l-ar fi apucat în România.

La sfârşitul verii anului 1932, Arthur Koestler despre a cărui experienţă comunistă am mai scris[2] a reuşit, în sfârşit, să-şi vadă visul cu ochii, obţinând viza pentru raiul sovietic. Chiar dacă iniţial el ar fi dorit să ajute la construirea socialismului din postura de simplu tractorist, sistemul sovietic i-a rezervat o soartă mult mai comodă. Spre deosebire de altii, Kostler a fost onest, descriind conditiile confortabile în care a trait în cei aproximativ doi ani de şedere în URSS chiar dacă această mărturisire a venit după ceva timp, după trezirea autorului din visul utopic. Autorul a ajuns în Uniunea Sovietică înarmat “cu o recomandare către Gopner, la vremea aceea şeful Agitprop din Moscova”. De la acest organism special a primit o scrisoare fermă prin care autorităţile locale erau obligate să îl ajute pe Kostler în a-şi indeplini misiunea de a scrie o carte propaganidstică despre URSS, el fiind “delegat al Scriitorilor Proletari Revoluţionari din Germania”. Misiva “m-a ajutat, de asemenea, să-mi plătesc călătoriile şi să-mi şi rămână câteva mii de ruble la sfârşitul şederii mele acolo. Lucrurile se petreceau după cum urmează. Când ajungeam în capitala unei provincii, să zicem Tibilisi, mă duceam la Federaţia Scriitorilor din acea regiune, unde le arătam scrisoarea de la Comintern. După care, secretarul Federaţiei aranja obişnuitele ospeţe şi întâlniri cu lideri politici şi cu membrii intelectualităţii din oraş, desemna pe cineva să aibă grijă de mine şi mă punea în legătura cu redactorul revistei literare locale şi cu directorul Editurii de Stat- în acest caz, Editura de Stat a Republicii Sovietice Georgia. Redactorul revistei a declarat că marea sa dorinţă, de ani de zile, era să publice o povestire scrisă de mine. I-am înmânat o copie a unei povestiri publicate în urma cu ceva timp în Germania şi în aceeaşi zi mi s-a trimis la hotel un cec de două sau trei mii de ruble. Directorul Editurii de Stat a cerut îngăduinţa de a publica traducerea în gerogiană a cărţii pe care urma s-o scriu; am semnat un formular tipărit de aprobare şi mi s-a trimis un alt cec de trei sau patru mii de ruble (Salariul mediu era, în vremea aceea de 130 ruble pe lună). Am vândut astfel aceeaşi povestire la opt sau zece reviste literare diferite, de la Leningrad la Taşkent şi am cedat drepturile pentru variantele în rusă, germană, ucrainiană, georgiană şi armeana ale povestirii mele nescrise contra unor sume plătite în avans, care s-au ridicat în total la o mică avere. (…) Natura umană fiind ceea ce este, nu mi-a trecut niciodată prin cap că toate contractele şi banii primiţi în avans se datorau nu reputaţiei mele literare, ci unor motive de cu totul alt ordin. La vremea aceea nu mai publicasem nici o carte; numele meu le era complet necunoscut celor care plăteau bani gheaţă pentru o povestire pe care n-o citiseră şi o carte ce nu fusese scrisă. Ei erau funcţionari, acţionând conform unor instrucţiuni.”[3]

Scriitorul invitat, camarad de drum  “semnează contractul şi, peste câteva zile, pleacă acasă unde va declara că nicăieri în lume artistul nu este mai apreciat etc. Deşi nu-şi poate lua rublele cu dânsul, căci ele nu sunt convertibile în monedă străină, el îşi poate cumpăra câteva covoare de Buhara cât se poate de drăguţe, lăsând restul la Banca de Stat din Moscova; e plăcut să ştii că ai ceva pus deoparte în şesimea socialistă a globului pământesc. În cazuri excepţionale, Editura de Stat este chiar autorizată să convertească o parte din această sumă în valuta de acasă şi să i-o trimită în rate lunare.”[4]Koestler  a pus rapid punctul pe i „Un scriitor oarecare aflat în vizită nu prea are idee despre aceste lucruri, iar vanitatea îl va face să uite repede şi puţinul pe care îl intuieşte” concluzionează lucid scriitorul păţit!

Ignazio Silone este o figură de marcă a contestării comunismului de pe poziţii de stânga căci, după ce a fost membru al P.C. Italian din 1921 până în 1930 a continuat să militeze în rândurile Partidului Socialist Italian. Chiar dacă în momentul de faţă cele două mişcări, cea comunistă şi cea socialistă par a fi înrudite şi, în mod logic ar fi trebuit să aibă raporturi frăţeşti, în perioada interbelică, cel puţin până la găselniţa Fronturilor Populare din perioada 1935-36 bolşevicii obişnuiau mai degrabă să combată concurenţa din partea stângă a eşichierului politic, social-democraţii şi socialiştii fiind consideraţi social-fascisti! Care a fost motivaţia lui Silone? Născut într-o familie de mici proprietari agricoli din regiunea Abruzzi, una destul de săracă în ciuda proximităţii geografice cu Roma săracia şi lupta împotriva ei a reprezentat imboldul acestui ataşament. „Pentru mine, aderarea la Partidul Revoluţiei Proletare nu a fost acelaşi lucru cu a te înscrie într-o organizaţie; a însemnat o convertire, o dedicare totală”[5]

Despre intransigenţa maladivă a comuniştilor, pe care a cunoscut-o direct, Silone mărturiseşte  „Între 1921 şi 1927, am avut de multe ori prilejul să merg la Moscova şi să particip, ca membru în delegaţiile comuniste italiene, la o serie de congrese şi şedinţe ale Comitetului Executiv. Ceea ce m-a frapat cel mai mult la comuniştii ruşi, chiar în cazul unor personalităţi într-adevăr excepţionale ca Lenin sau Troţki, era totala lor incapacitate de a fi obiectivi în privinţa opiniilor care veneau în contradicţie cu ale lor. Doar pentru că îndrăznea să contrazică, opozantul devenea imediat trădător, oportunist şi mercenar. Un opozant de bună-credinţă este de neconceput pentru comuniştii ruşi.”[6] Silone are şi o concluzie demnă de reţinut „Nu e uşor să te eliberezi de o experienţă atât de intensă ca aceea trăită în cadrul organizaţiei clandestine a Partidului Comunist. Ea lasă o amprentă definitivă asupra caracterului. Se poate observa cât de uşor se recunosc foştii comunişti. Ei constituie o categorie aparte, ca foştii preoţi sau ca foştii ofiţeri activi.”

În cazul lui Richard Wright, despărţirea s-a produs datorită imposibităţii lui de a înghiţi pe nemestecate adevărurile indubitabile, edictate de filiala Partidului Comunist din Statele Unite. Interesante sunt motivaţiile fiecăruia dintre cei care au fost atraşi de comunism. Resorturile intime care pot explica multe atât din atmosfera timpului cât şi din tentaţiile la care este supus sufletul omului. ’’Ceea ce mă atrăgea nu era nici sistemul economic comunist, nici puterea sindicatelor, nici fiorii politicii în ilegalitate; interesul meu era stârnit de asemănarea dintre experienţele muncitorilor din alte ţări, de posibilitatea ca oameni răspândiţi în toate zările, dar înrudiţi, să formeze un întreg. Mi se părea că aici, pe tărâmul afirmării revoluţionare, experienţa negrilor îşi afla, în sfârşit, un rost, o valoare activă şi o menire”[7]Dar Partidul, în logica lui revoluţionară, este inflexibil. „Atunci când şi se aduce la cunoştiinţă voinţa Partidului, te supui, chiar dacă eşti convins cu toată fiinţa că acea voinţă nu este una înţeleaptă şi că, în cele din urmă, va fi în detrimentul Partidului. Nu curajul m-a împins să mă opun Partidului. Pur şi simplu nu ştiam cum altfel să procedez. Deşi mă născusem în inima urii, în Sud, era de neconceput pentru mine ca un om să nu-şi poată spune punctul de vedere”[8]

Autorul american s-a opus desfiinţării cluburilor John Reed în activitatea cărora fusese puternic implicat, decretată de Partidul Comunist American, fapt inacceptabil căci, ştim bine, un membru nu avea cum să aibă o altă părere decât cea edictată de Partid, devenind ‘un nenorocit de intelectual’ un fracţionist. Din acest motiv şi-a dat demisia din Partid afirmând că ‘ nu mai doresc să fiu constrâns de hotărârile Partidului’. După acest gest curajos, căci nemulţumirile şi le-a strigat într-una din şedinţele organizaţiei din care făcea parte, a avut o viaţă dificilă, atât din punct de vedere material cât şi spiritual căci a fost supus hărţuirii de către foştii tovarăşi de drum ‘eu am fost etichetat drept trădator,  o personalitate labilă, un om care şi-a pierdut credinţa.”[9]Totuşi, îndrăgostitul nu poate renunţa atât de uşor la marea dragoste chiar dacă aceasta l-a tradat cu un altul, l-a scuipat în faţă şi l-a umilit căci, ce este mai puternic şi iraţional decât iubirea?  „Voi fi de partea lor chiar dacă ei nu sunt de partea mea”.