Victime şi călăi. Experienţa în Gulag a lui Aurelian Gulan (I)

”Victime și călăi. Amintiri din Gulag”, de Aurelian Gulan

Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2010

Experienta lui Aurelian Gulan[1] atât pe frontul de răsărit, în prizonieratul sovietic şi lagarele din Gulag, precum şi în versiunea implementată cu foarte mult succes de către sistemul comunist în România, este la fel de vastă şi profundă precum cele ale lui Radu Mărculescu sau Aurel State. Născut în anul 1922 într-o familie de condiţie modestă, absolvind liceul din Olteniţa, a urmat apoi liceul militar Ştefan cel Mare din Cernăuţi, pe care l-a terminat şef de promoţie în 1942, însă imediat a fost trimis la Şcoala de ofiţeri de infanterie de la Sibiu, pentru că Armata Română avea nevoie de militari pentru a susţine ofensiva din Rusia.„Îngurgitam sub presiune cursuri de topografie, de armament, de balistică, fel de fel de tactici şi strategii. Instrucţia era infernală, şedinţele de tragere pe orice vreme parcă ţineau o veşnicie”[2]Fiind şef de promoţie şi la şcoala de ofiţeri de la Sibiu a avut onoarea (dar care va atârna ca o lespede de moară după 1944) de a susţine discursul de absolvire în prezenţa MS Mihai, lui Ion Antonescu, şi feldmareşalului Keitel care se afla probabil în vizită în România, primind chiar o sabie de la Regele Mihai.

Iniţial a fost repartizat la batalionul de Garda al mareşalului. În februarie 1943, la douăzeci de ani, după opt cereri de a fi trimis pe front refuzate, îl înduplecă pe Antonescu să-l detaşeze temporar la Divizia I vânători de munte din Crimeea, care avea sediul la Simferopol. Ajuns în Crimeea a fost trimis alături de alte trupe de vânători de munte să-i ajute pe nemţi, traversând peninsula Taman, în apropiere de portul Novorosisk. Remarcă raţiile de hrană germane pe care le primea şi trupa română şi care erau absolut remarcabile faţă de ce regim alimentar avea să îndure în prizonierat.[3]

În peninsula Taman a luat parte la încleştări teribile, pe viaţă şi moarte, încercând alături de ceilalţi vânători de munte să susţină poziţiile germane în faţa unor asalturi neîncetate ale Armatei Roşii care deja preluase iniţiativa şi depăşea atât numeric, cât şi cantitativ trupele germano-române „Vacarmul se înteţea pe măsură ce primele colane de tancuri se târau agale spre reţelele din faţa noastră Trupele urmau tancurile în coloane compacte, cu trenuri de luptă, şi chiar bucătării fumegânde, venind să ocupe o poziţie decimată. Lucruile n-au stat chiar aşa. Noi nu mai apăram nişte principii ostăşeşti, ne apăram strict viaţa, găsind în noi cel puţin tăria de a muri luptând.Trăiam nişte stări euforice, legate în exclusivitate de setea dementă de a distruge totul, de a omorî orice”[4] În ciuda faptului că nu prea aveau artilierie antitanc, deţineau un impresionant arsenal furnizat de germani pentru a lupta împotriva tancurilor sovietice (mine magnetice, dar mai ales aruncătorul portabil de grenade, destul de similar cu cel care încă este folosit astăzi RPG).

În septembrie 1943 s-a decis evacuarea peninsulei Taman şi revenirea în Crimeea nu înainte de a distruge totul, lăsând în urmă doar ruine fumegânde. Evacuate pe calea aerului la Simferopol, trupele române au fost trimise să-i înlocuiasca pe germanii care asigurau paza sectorului Ialta unde a preluat întregul ansambul atât de ordonat al nemtilor (depozite, centrale telefonice, dormitoare, bucătării etc.) Prima acţiune comandată de tânărul ofiţer: despăducherea generală a trupei! „Fiind la transmisiuni, mi s-a oferit prilejul de a colinda întreg sectorul, o porţiune de litoral splendid şi interesant (…) Mâncarea care rămânea în plus, iar rusoaicele de la bucătărie aveau grijă să rămână cât mai multă, era distribuită populaţiei, în majoritate bătrâni şi copii.” Şi Gulan menţionează războiul dus împotriva partizanilor sovietici din Crimeea în care a fost implicat Aurel State, însă el fiind la Ialta a avut norocul să nu fie implicat.

După mai multe luni de acalmie, în aprilie 1944 sovieticii au spart defensiva germană şi au pătruns în Crimeea. Gulan a intrat din nou în acţiune la 15 aprilie 1944 în zona Ialta. Vânătorii de munte au reuşit să se retragă spre Sevastopol unde Gulan a observat spectacolul dramatic al înfrângerii: „Aici se adunase tot ce fusese în Caucaz, în capul de pod Kuban, în Crimeea: camioane, căruţe, armament în grămezi diforme pe toate drumurile, alimente aruncate pe tot câmpul. Aveai impresia că trăiai sfârşitul irevocabil al invincibilei armate germane, că toată maşinăria ei de război se transformase dintr-un colos într-un munte de fiare vechi. Orice bombă sau proiectil distrugea două-trei camioane sau căruţe, făcea să explodeze vreun depozit de muniţie, contorsiona, cât mai abstract, mormanele de fier”[5]În acestă luptă disperată, Gulan se întâlneste cu Aurel State, „un copil înalt şi slab, dar cu o privire angelică, o arătare biblică, pe pieptul căruia se zărea crucea Mihai Viteazul” şi căpitanul acestuia, George Foncea „care sfida moartea preţuind numai viaţa ostaşilor săi”. Spera, ca atâţia alţii, să ajungă în Dobrogea însă „toţi simţeam treji prevestirile unor zile sumbre, mai negre decât moartea însăşi. Pentru mine, Crimeea îşi trăgea numele de la crimă.” La asediul Sevastopului au avut loc alte scene apocaliptice: „Pe luciul mării pluteau sute de cadavre ale acelora care cutezasera să se aventureze pe cauciucuri sau pe plute improvizate.”

Generalul Voiculescu a vrut să-l smulgă din încleştare şi să plece cu el pe o vedetă rapidă. Iniţial trebuiau să se îmbarce la 10 mai, exact când el împlinea 22 de ani. La 12 mai, Aurelian Gulan s-a refugiat în fortul Maxim Gorki din Chersones, plin cu răniţi care nu aveau nici o speranţă să fie luaţi prizonieri, sovieticii nu aveau nevoie de ei şi oricum pentru Stalin orice tratat internaţional nu avea cine ştie ce valoare. Probabil toţi răniţii au fost asasinaţi. Primul contact cu învingătorii: primii soldaţii sovietici care au intrat în fort şi-au descărcat balalaicele în răniţi: „Pentru prima oară în război vedeam soldaţi-criminali, care-şi ucideau semenii de acum fără arme, vinovaţi că-şi făcuseră doar datoria de ostaşi. Crimele lor abominabile nu vor putea fi niciodată justificate.”[6] A doua acţiune-standard a soldatului eliberator sovietic: jefuirea prizonierilor. „Trăiam un spectacol pe cât de înspăimâtător pe atât de ilariant. Unii îşi puseseră pe braţe zeci de ceasuri, cu inele, brichete şi alte prăzi de război. Nimeni nu-şi putea imagina atâta primitivism şi atâta talharie.” A fost formată o lungă coloană de prizonieri, iar cei slabiţi, rămaşi în urmă, erau lichidaţi pe drum. Au fost îngrămădiţi în lagarul de ofiţeri de la Balaklava, alături şi de Aurel State. NKVD făcea imediat trierea prizonierilor, având liste cu cei mai periculoşi sau destoinici pe câmpul de luptă astfel încât şi el a fost băgat în puşcăria din Simferopol într-o celulă plină cu foşti colaboratori ai germanilor (ceceni, tătari, ucraineini etc.) care scăpaseră execuţiilor sumare şi erau „judecaţi” legal, împuşcaţi imediat.

Fiind fost şef de promoţie, după 22 de zile i s-a solicitat să intre în Divizia Tudor Vladimirescu dat fiind şi originele sale sociale modeste, care erau pe placul bolşevicilor. De aceea fusese băgat în acea celulă unde toţi erau împuşcaţi, pentru a fi speriat. După 22 de zile şi nopti de anchetă şi torturi a refuzat net să colaboreze şi să trădeze uniforma de ofiţer regal român. Sovieticii aveau toate aceste informatii prin intermediul serviciului secret ale Armatei Roşii (celebrul GRU), probabil prin interogarea unor ofiţeri care acceptaseră să colaboreze şi care oferiseră liste cu alţi ofiţeri destoinici, cu „CV” pentru a fi ademeneţi. Acesta era sistemul pe care-l imaginase sistemul represiv comunist, administrându-l de decenii, folosit cu multă eficienţa în perioada Marii Terori cand astfel de liste erau smulse prin tortură şi teroare, atrăgând alti şi mai mulţi oameni în spirala nebuniei şi crimei. Nereuşind să-l facă să cedeze pe acest tanar subofiter care ar fi fost un premiu valoros si care ar fi fost folosit propagandistic în România (ne aflăm încă în mai-iunie 1944 când Armata Regală Română lupta în continuare pe frontul ajuns la Chişinău şi Iaşi) a fost abandonat într-un lagar, nu mai prezenta interes. „Un lagăr improvizat, dar pus la punct după toate regulile împământenite şi perfecţionate timp de un sfert de secol de cel mai represiv regim pe care-l crease mintea omenească, în care se îmbinau experienţele revoluţionare, dictatorial-comuniste şi fasciste, grefate pe inovaţii slave cu iz asiatic. Câteva foste saivane de oi erau concepute să adăpostească noaptea sau pe timp de ploaie câteva zeci de mii de jalnici prizonieri, foşti ofiţeri germani şi români, urmele unor armate cândva invincibile sau temătoare, ambele respectate chiar de inamic”[7]

A fost predat împreună cu dosarul care pe atunci avea doar câteva file, dar care avea să-l urmărească de-a lungul întregii lui detenţii atât în URSS cât şi în R.P. Romînă. Umbra lui. Mai degrabă ofiţerii mai în vârstă au acceptat compromisul, dorind să îşi păstraze privilegiile avute până atunci, iar cei tineri au rezistat. Evident, nu se poate vorbi despre absolutizari, ci doar de aproximari. După cum descrie şi Aurel State, au fost înghesuiţi în vagoane de vite, câte o sută în vagon pe o căldură de peste 30 de grade, transportaţi înspre nord, mâncarea standard constând în: paine (unsprezece franzele la 86 de oameni), un butoiaş cu apa si celebrul hering sarat! După 10 zile de transport au ajuns în lagărul Greazovaţ, la nord de oraşul Kirov, un alte vechi ansambul mănăstiresc dezafectat şi folosit în conformitate cu morala comunistă. Gulan s-a luat în gură cu agitatorul evreu din Basarabia, care vorbeau limba română şi încerca să-i atragă de partea cauzei comuniste, primind 10 zile de carcera in osuarul fostei manastiri! Ofiţerii români au fost apoi transferaţi către Oranki unde iniţial au fost ţinuţi în carantină, pentru a nu fi influenţaţi de ofiţerii care deja avea doi ani de captivitate, căzuţi în zona Stalingardului. Îi menţionează şi pe Mărculescu şi pe State în lungul pomelnic cu ofiţerii ce verticalitate morală şi capacitîţi intelectuale deosebite intalniti.

A ajuns în echipa „naţională”de fotbal a României din lagar, jucând cu cele similare ale Ungariei şi Germaniei, învingând mereu. „Pentru a rezista acestui efort extraordinar eram „sponsorizaţi”. În ziua meciului primeam câte 150 gr. de pâine şi ceva zahăr, într-o cârpă sub formă de firimituri, deoarece erau colectate de la prizonierii care-şi rupeau un dumicat din mizera lor raţie de 250 gr. de pâine.”[8] Descrie muncile la care au fost supuşi ofiţerii români pentru a le frânge rezistenţa şi a-i umili. „Tăiatul copacilor în pădure şi căratul buştenilor cu spatele câţiva kilometri pe căldură, dar cel mai frecvent pe cele mai cumplite geruri, era o muncă atât de istovitoare, încât mulţi cădeau pe drum sau multora le tremurau picioarele multe ore după aruncarea poverii. Trasul la căruţe şi sănii pentru transportul alimentelor şi materialelor de construcţii de la gara Solnika în lagăr, aproximativ cinci kilometri, era o muncă nu numai istovitoare, dar şi extrem de degradantă pentru o fiinţă umană. Paroxismul umilinţei l-au atins atunci când, ca în evul mediu, ca în Dumbrava Roşie, ofiţerii români erau înhămaţi la plug pentru a ara suprafaţa de teren alocată lagărului pentru producţia de cartofi, varză şi ovăz.”

(va urma)

[1] ”Victime și călăi. Amintiri din Gulag”, de Aurelian Gulan, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2010.

[2] Op. cit., pag. 51.

[3] „De cinci mii de calorii zilnic, care constau în conserve de carne de porc şi peşte, şuncă, ciocolată, inclusiv ţigări şi rom sau coniac. Toate acestea nu umpleau însă burta românului, care mai primea de la români, zilnic, o gamelă de ciorbă şi un pachet de tutun, iar noi, ofiţerii, un pachet de ţigări Mareşal Antonescu” (pag. 77).

[4] Pag. 91-92.

[5] Op. cit., pag. 111.

[6] Pag. 131.

[7] Pag. 144.

[8] Pag. 184.