„Apă proaspătă pentru flori”, de Valérie Perrin
Editura Litera, Colecţia Buzz Books, Bucureşti, 2021
Traducere din limba franceză şi note de Eduard Claudiu Brăileanu
Există ceva mai puternic decât moartea: amintirea celor absenţi în memoria celor vii. (p.60)
Nu cu foarte multă vreme în urmă, anotimpul menit florilor aducătoare de primăvară şi viaţă s-a împletit armonios cu firele nevăzute ale unor scrieri care mi-au retrezit amintiri foarte dragi dintr-o copilărie în care obişnuiam să privesc ore în şir diverse poze şi amintiri de familie, desprinse parcă dintr-o lume a poveştilor ce voiau să mă învăluie şi să îmi dăruiască puterea de-a visa. Deloc întâmplător, lumea cărţilor timpului meu mi-a oferit atunci posibilitatea de a mă lăsa condusă pe calea cea tainică şi magică a romanului Duminicile iubirilor pierdute prin care scriitoarea Valérie Perrin redeschide porţile către acel univers aflat sub semnul unor nemuritoare, mari şi curate iubiri care vor parcă să sfideze orice umbră a unui timp ameninţat sau prea înţesat de zgomote şi incertitudini.
Păstrând vie în minte imaginea acelei hore greu de oprit sau de ţinut, pentru o clipă, în loc, în care iubirile, pasiunile şi obsesiile se îngemănează cu umbrele singurătăţii, ale bătrâneţii şi ale morţii implacabile, mi-am îngăduit încă un popas în lumea plină de lumini şi tenebre pe care Valérie Perrin le reliefează cu măiestrie în ficţiunile sale pentru a descrie destinele zbuciumate ale acelor femei puternice pe care viaţa le preschimbă în demne mesagere ale unor istorii aparent rătăcite prin noianul timpurilor. Cu acelaşi ton desprins dintr-o profundă şi dureroasă mediaţie, romanul Apă proaspătă pentru flori ne retransformă, când nici nu am prins bine de veste, în veritabili călători prin acel timp care, aparent lăsat în urmă, îşi va afla nebănuite răspunsuri în prezent.
Pentru început, suntem îndemnaţi să o cunoaştem pe Violette, unul dintre acei prea mulţi copii a cărui inocenţă a fost umbrită de o serie de pierderi irecuperabile, şi pe care viaţa, încă suspendată în mirajul inocentelor bucurii condamnate la tăcere o transformă într-unul din acei oameni foarte puternici care nu încetează nici măcar o clipă să se abată de pe calea fericirii aducătoare de speranţă:
Mă numesc Violette Toussaint. Am fost paznic de barieră, acum sunt portar la cimitir. Îmi savurez viaţa, sorb din ea cu înghiţituri mici, ca din ceaiul de iasomie cu miere. (…) Prezentul meu este prezentul clipei. Mi-o repet în fiecare dimineaţă când deschid ochii. Am fost foarte nefericită, aproape distrusă. Viaţa mea nu mai avea nici un sens. Eram goală sufleteşte. (…) Dar cum nu mai simţisem niciodată gustul durerii, mi-am spus că va trece repede. Într-o bună zi trebuie să se termine şi cu durerea. Viaţa mea a început prost. (…) Când am apărut pe lume, nu am scos nici un sunet. (…) Născută moartă. Copil fără viaţă şi fără nume de familie. (…) Mama nu mi-a lipsit niciodată. Doar atunci când am avut febră. Când am fost într-o stare bună de sănătate, deja crescusem. M-am înălţat dreaptă ca o prăjină, de parcă absenţa părinţilor mi-ar fi pus un arac de sprijin pentru coloana vertebrală. (…) Mă întreabă oamenii adesea dacă am făcut dans. Răspund că nu. Că doar viaţa m-a disciplinat, m-a urcat şi m-a coborât în fiecare zi (pp. 8-10).
Drumul eroinei prin tainele vieţii pare, la o primă vedere, unul sumbru, permanent străjuit de o implacabilă moarte care, deşi nu face diferenţa între buni şi răi, tinde să pălească în faţa unui nesfârşit noian de amintiri pe care diversele fotografii lipite pe morminte, sau chiar vocile celor rămaşi, la rându-le preschimbaţi în fantome ale prezentului, le scot zilnic la lumină. Mai mult sau mai puţin întâmplător, lungile perioade puse în slujba rememorării bucuriilor şi alinării suferinţelor unor oameni cu totul străini par că vor să se transforme în capitole importante dintr-o aventură plină de suspans, în care Violette se lasă antrenată, din dorinţa vie de a decripta secretele crunte ale propriei lumi. Visul pare să devină realitate într-o zi ca oricare alta când, la fel ca într-un roman poliţist autentic, pe aleile cimitirului apare comisarul Julien Seul care, înzestrat cu misiunea de a presăra cenuşa mamei sale peste mormântul unui necunoscut, devine în acelaşi timp cel care îşi va ajuta confindenta să îşi ducă visul la îndeplinire, dincolo de toate zidurile şi hainele reci şi înnegrite de vremuri.
Rând pe rând, pe măsură ce fiecare pagină ascunde câte un indiciu preţios dintr-o acaparatoare taină a trecutului, aflăm că destinul lui Violette se desfăşoară asemenea unei veritabile călătorii prin propriul album de amintiri. În această ambianţă, primul popas condamnat la nemurire ne face martori la o serie de episoade ale anului 1985, un timp marcat, printre altele, de întâlnirile dintre protagonistă şi Philippe Toussaint, bărbatul care, cu şarm şi agilitate, o atrage pe adolescenta rebelă şi ahtiată după dragostea adevărată în jocul periculos al acelor iubiri pe care timpul pare că vrea să le transforme în crâmpeie de coşmar. Cu toate acestea, ca un dar dar trimis de Dumnezeu şi ca un licăr de speranţă coborât într-o lume puternic prinsă în mrejele durerii şi ale pervertirii, din rodul acestei relaţii necurate se naşte Léonine, o copilă care, pentru foarte puţină vreme, va răspândi în jurul ei o nepreţuită seninătate, asemenea oricărei flori de primăvară dătătoare de bucurie şi împlinire:
Dragostea unei mame este ca o comoară pe care Dumnezeu nu ţi-o dă decât o singură dată. (…) Valuri de iubire şi groază m-au copleşit. O viaţă mai importantă decât a mea şi de care eram responsabilă (…) Când a apărut Léonine, tinereţea mea s-a sfărâmat atât de violent, ca o vază de porţelan pe pardoseală. Ea mi-a îngropat viaţa de femeie, pentru a deveni mamă. (…) Se spune că nou-născuţii nu zâmbesc, ci că ei surând îngerilor. Nu ştiu ce înger a căzut prin mine, dar m-a fixat şi mi-a zâmbit foarte limpede. (…) Léo a făcut din mine o mamă iubitoare (pp.110-112 şi 137).
Dar, pentru că legea unei firi nemiloase prevede, printre altele, ca fiecare clipă de linişte să atragă un şir nesfârşit de zgomote, foarte puţin mai târziu o regăsim pe Violette în rolul de femeie condamnată, pare-se pentru totdeauna, la o cruntă suferinţă deopotrivă învăluită în durere şi demnă resemnare. Departe de lumea cea mult prea dezlănţuită şi mereu gata să judece, cu priviri şi vorbe tăioase, tot ceea ce pare ieşit dintr-un noian de tendinţe pe cât de fireşti, pe atât de reci în formalismul lor, protagonista transformă chipul matern în cel al unui veritabil detectiv. Acesta, obsedat de ultimele cuvinte ale fetiţei sale, porneşte în căutarea adevărului, cu speranţa că împlinirea îşi va recăpăta locul cuvenit. Iar răspunsurile pline de sens nu vor înceta să se întrezărească, preschimbând toate zilele petrecute în inima naturii înzestrate cu viaţă într-o şansă. Iar prin ea, Violette va dobândi puterea de a transforma fiecare lacrimă într-un crâmpei al unor amintiri nepieritoare, asemănătoare tuturor acelor flori menite să crească sub paza neobosită a unui tainic nor inundat de lumină şi nealterat de trecerea timpului:
Cât de mult mi-a plăcut prima experienţă! Să fiu cu mâinile în pământ şi cu fruntea spre cer, ca să fac legătura între cele două elemente. Să învăţ că unul fără celălalt nu se poate. Să mă întorc peste două săptămâni şi să văd transformările, să socotesc altfel anotimpurile, să realizez forţa vieţii. (…)
Vei fi întotdeauna Léonine Toussaint. (…) Vei creşte altfel, în iubirea mea veşnică faţă de tine. Vei creşte altfel, în şoaptele lumii, în Mediterana, în grădina lui Sasha, în zborul unei păsări, în zori de zi, la căderea nopţii, într-o fată pe care o voi întâlni întâmplător, în frunzişul unui arbore, în rugăciunea unei femei, în lacrimile unui bărbat, în lumina unei lumânări. Vei renaşte mai târziu, într-o bună zi, sub forma unei flori sau a unui băieţel, în casa altei mame, vie fi oriunde îmi vor cădea ochii. Acolo unde inima mea va rămâne, a ta va continua să bată. (pp. 279 şi 358).
În această ambianţă, Violette Toussaint, cea mult prea acaparată de blestemul unei crunte condamnări la o nesfărşită rătăcire prin neantul suferinţelor şi al visurilor neîmplinite, acceptă să devină administratoarea unui cimitir oarecare din Burgundia, pe care, din dorinţa de a reînvia cele câteva clipe frumoase ale trecutului, îl va înzestra cu viaţă şi nesfârşită dragoste. Iar pe măsură ce fiecare dintre poveştile pe care ni le dezvăluie caută să se îndrepte către un deznodământ pe cât de luminos, pe atât de apropiat de graniţa cu umbrele trecutului, vocea ei devine din ce în ce mai puternică. Ea ne îngăduie să înţelegem că romanul Apă proaspătă pentru flori nu reprezintă doar una dintre numeroasele cărţi despre care toată lumea vorbeşte, pentru o scurtă sau mai lungă vreme, iar apoi îl pune deoparte, printre altele asemenea.
Fără îndoială, pătrunzându-i cu mintea şi inima toate tainele, vom întrezări în fiecare dintre cele 94 de capitole câte o frântură dintr-o importantă lecţie prin care devenim, la rându-ne, mesageri ai acelor amintiri pe care implacabila rătăcire prin timp le-a transformat în pagini nemuritoare. Iar atunci când fiecare dintre acestea se va fi lăsat trezită, prin vocile noastre, dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat şi ancorat în crunta uitare, toate ne vor veghea permanent, asemenea unor stele dătătoare de viaţă. Prin ele vom dobândi înţelepciunea de a vedea o cât de mică picătură de bine într-un ocean al răului şi de a preschimba într-o floare cu parfum suav fiecare clipă a vieţii şi fiecare om ieşit în calea noastră, pentru că dragostea este mai puternică decât moartea, iar cel mai frumos mormânt este memoria oamenilor:
Prima înmormântare la care am asistat ca portar la cimitir a fost în septembrie 1997. Începând din acea zi, am început să consemnez cuvintele rostite, să descriu participanţii, florile, culoarea sicriului, omagiile scrise pe plachete funerare, starea vremii din acea zi, poemele sau cântecele alese (…). Simţisem imediat această necesitate de a înregistra urmele ultimei clipe, pentru ca nimic să nu se şteargă. Să existe cineva care să le spună, să le mărturisească, să le povestească, să le prezinte ce s-a întâmplat tuturor celor care nu puteau asista la ceremonie din cauza durerii, a suferinţei, a unei călătorii, a respingerii sau chiar a excluderii din familie. Cum mi-ar fi plăcut să se întâmple şi la înmormântarea fiicei mele. Fiica mea. Marea mea iubire (p.448).
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.lejsl.com/, https://ancasicartile.ro/, https://mademoisellemaeve.wordpress.com/)
