”Povestiri din Kolima” (vol. I-II), de Varlam Salamov
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, Iași, 2015
Traducere din limba rusa si note de Ana‑Maria Brezuleanu si Magda Achim
Prima parte aici.
Şalamov exprimă perfect şi sentimentul de izolare, de viaţă după viaţă (un fel de moarte) pe care-l resimţea deţinutul: “Se gândea în perioada aceea la familie?Nu. La libertate?Nu. Recita versuri din memorie? Nu. Isi amintea trecutul? Nu. Traia doar din ura nepasatoare” sau “N-avea nici un sens să-ţi planifici viaţa mai departe de o zi. Chiar şi termenul de sens nu ştiu dacă este admisibil în lumea noastră fantastică. Această soluţie-calculul pentru o singură zi- a fost găsită nu de creier, ci de un soi de simţ animalic al deţinutului, de instinctul muşchilor.”[1]
Cel mai greu se adaptau deţinuţii intelectuali, căci Gulagul era o lume total diferită faţă de ceea ce cunoscuseră înainte, chiar dacă era vorba de societatea comunistă. În plus, din punct de vedere fizic intelectualii nu erau obişnuiţi cu regimul de exterminare, caracterizat de binomul muncă-foame. „Detinutul intelectual este doborat de lagar. Tot ce i-a fost drag este facut praf si pulbere, civilizatia si cultura isi iau zborul in cel mai scurt timp, care se poate socoti in saptamani.”[2] În acest context trebuie aşezată şi povestirea Sherry Brandy (titlul unui poem scris de Mandelştam), în care Şalamov descrie cu un talent literar înfiorător moartea marelui poet rus Osip Mandelştam în imensa închisoare de tranzit de lângă Vladivostok, în decembrie 1938 (nu a mai ajuns niciodată în iadul alb din Kolîma). „Poetul murea. Palmele mari, umflate de foame, cu degete albe, lipsite de sânge, şi cu unghii murdare, crescute ca nişte ţevişoare, îi zăceau pe piept fără să se ascundă de frig.” Iar puţin mai încolo: „Să scrii, să tipăreşti-toate acestea sunt deşărtăciuni. Ceea ce naşte din interes nu este cel mai bun lucru (…) Spre seară poetul a murit. Din scripte îl scoaseră abia după două zile: la distribuirea pâinii inventivii lui vecini reuşiseră să primească raţia cuvenită mortului încă două zile.”
Şalamov se referă şi la baia (bania) pe care fiecare lagăr de muncă era obligat să o aibă, una din componentele mirajului normalităţii pe care sistemul de represiune încerca să-l ofere populaţiei carcerale. Deţinuţii detestau mersul la baie, ceea ce poate părea absurd: cum să refuzi o baie bună? Însă informaţiile oferite şi de Şalamov, e drept, parcă mai detaliate decât ale altor autori de astfel memorii carcerale, ofera argumente care indreptatesc repulsia a deţinuţilor. Cele trei zile pe luna alocate băii nu erau declarate zi libere. După zece ore de muncă în frig, deţinuţii trebuiau să astepte in fata baii (de regula o baracă din lemn) alte ore pentru că stabilimentul era de dimeniuni mici, nu puteau intra prea multi oameni deodată. „Iar după multe ore de muncă în frig (nici vara nu e mai uşor) când toate gândurile şi speranţele se concentrează pe dorinţa de a ajunge cât mai repede la priciuri, la mâncare şi la somn, reţinerea la baie este aproape de nesuportat.”[3] În plus, baia era construită la o distanţă destul de mare de barăcile deţinuţilor fiind folosită şi de personalul civil al lagarului şi, probabil, de gardieni. Profitând de gălăgie şi îmbulzeală, hoţii acţionau nestingheriţi, furând bunurile celorlalţi.
Alte două dezavantaje izvorau din acest sistem pseudo-sanitar (pentru că oricum apa caldă amestecată cu cea rece-iarna direct cu gheaţă!-şi turnată într-un hardau nu era suficientă pentru o curăţare corporală normală): (1) lenjeria murdara cu care veneau deţinuţii era predată, fiindu-le oferită la nimereală altă lenjerie „comuna” care putea fi de o calitate mult mai proastă decât precedenta: „Nu întotdeauna lenjeria este uscată. Cel mai adesea e udă: băiaşii n-apucă s-o usuce, nu sunt destule lemne de foc. Iar să îmbraci lenjerie udă sau umeda după baie nu-i o plăcere pentru nimeni.”[4](2) În timp ce deţinuţii erau la baie, echipe speciale sanitare aveau obligaţia de a curăţa/deratiza barăcile de lemn, debarasându-le de orice obiect personal al deţinuşilor, ceea ce constituia o dramă şi un chin suplimentar.
Şalamov a studiat cu aplicaţie lumea infractorilor sovietici, în care anume erau amestecaţi cu detinuţii politici pentru a-i putea teroriza. Condamnaţii de drept comun, blatarii, se credea de către sistem, erau mai apropiaţi din punct de vedere social-ideologic decât deţinuţii politici de matricea bolşevică. Ar fi putut fi reformaţi, o imensă iluzie, după parerea lui Şalamov. „Codul moral al blatarilor, ca şi Coranul, proclamă dispreţul faţă de femei. Femeia este o fiinţă demnă de dispreţ, inferioară, care nu merită decât bătaie, nedemnă de milă. (…) Blatarul este crescut în dispreţul faţă de femeie încă din copilărie. Îşi bate partenera prostituată atât de des, încât se spune că aceasta nu mai simte iubirea în deplinătatea ei decât după ce primeşte o mamă de bătaie. Înclinaţiile sadice sunt cultivate de însăşi etica lumii blatarilor.” [5]
Şalamov dezvoltă o filosofie destul de originală, un fel de combinaţie între iertarea creştină şi prezenţa acută a memoriei. „Principiul secolului meu, al existenţei mele personale, al întregii mele vieţi, concluzia experienţei mele personale, regula învăţată din această experienţă poate fi exprimată în câteva cuvinte. În primul rând trebuie să întorci palmele primite şi abia după aceea mila. Să ţii minte răul înainte binelui. Să ţii minte tot binele o sută de ani, iar tot răul-două sute. Prin aceste învăţaturi mă deosebesc de toţi umaniştii ruşi din secolele XIX-XX”[6], scria el în confesiunea autobiografică Mănuşa în care descrie la persoana I singular punctul cel mai de jos la care a ajuns în timpul lungii sale experiente la Kolîma. De altfel multe teme, motive, informaţii sau detalii parcurg ampla materie a cărţii, le regăsim în mai multe povestiri precum fularul pe care Şalamov îl atribuie atât unui personaj, cât şi sieşi. Sfârşitul lui este identic în ambele ipostaze. Fiindu-i frica să-l dea jos pentru a nu-i fi furat de blatari, fularul a devenit o colonie de păduchi care-l puneau în mişcare atunci când fularul era scos de la gât. Într-o secundă de neatenţie el a fost furat de blatari!
Salvarea lui Şalamov a fost internarea într-un spital, care chiar dacă era la departe de un spital adevărat, permitea totuşi deţinuţilor care aveau şansa de a ajunge aici să se pună pe picioare, să-şi tragă sufletul. El suferea de pelagră (de aceea prima piele şi-a lăsat-o la Kolîma, ea decojindu-se de pe corp), dar şi de foame şi epuizare. „Mierlitorii pur şi simplu trecuseră de hotarele binelui şi răului, ale căldurii şi frigului.”[7]
Filosofia suferinţei, cum aminteam şi în prima noastră amplă recenzie, este zguduitoare şi parcurge întreaga lui operă, din prima pagină, pînă în ultima. “Ce ştim noi despre nenorocirea altuia ? Nimic. Dar despre fericirea altuia ?Şi mai puţin. Încercam să uităm şi de propria nenorocire, iar memoria şterge cu bună-credinţa necazul şi nefericrea. Arta de a trăi este arta de a uita, şi nimeni n-o ştie mai bine decat cel din Kolima, decât deţinutul.”[8] Şi cu toate acestea el nu a uitat. Nu avea cum să uite, o datora tuturor zecilor de mii de colegi de suferinţă care nu s-au mai întors niciodată acasă şi care au fost îngropaţi goi, în permafrostul kolîmian, cel care nu se dezgheaţă complet niciodată, având, în cel mai bun caz, un placaj de lemn la picior pe care era înscris numărul dosarului. De altfel, Nicholas Werth a întalnit în călătoria facută în regiunea Kolîma în anul 2011 tot felul de personaje pitoreşti, unele din ele considerând o datorie de onoare să gasească aceste gropi comune şi să ridice deasupra lor cruci ortodoxe. „Lagărul este, în mod sigur, o şcoală negativă a vieţii (…) Fiecare clipă petrecută în tabără este otrăvită. Sunt prea multe lucruri pe care omul n-ar trebui nici să le vadă, nici să le cunoască; şi dacă le vede, cel mai bine este să moară.”
Puteți cumpăra cartea:
- volumul I: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro;
- volumul II: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
[1] Vol. 2, pag. 321.
[2] Vol. 1, pag. 168.
[3] Vol. 1, Pag. 557.
[4] Vol. 1, pag. 561.
[5] Vol. 2, pag. 54-55.
[6] Ibidem, pag. 348.
[7] Ibidem, pag. 333.
[8] Ibidem, pag. 459.
