”Ultimul dans al lui Charlot”, de Fabio Stassi
Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, Iași, 2013
Traducere din limba italiană și note de Cerasela Barbone
Charlie Chaplin nu a cunoscut mereu faima și a trebuit să muncească mult pentru a-și câștiga existența, pentru a supraviețui și pentru a intra pentru totdeauna în inimile cinefililor de pretutindeni. Probabil că prea mulți dintre noi cunoaștem doar filmele fără a-l cunoaște pe omul Charlot, la fel cum este posibil că să fim familiarizați cu unul dintre cele mai bune filme biografice, ”Chaplin” (1992), cu Robert Downey jr în (probabil) cel mai bun rol al carierei. ”Ultimul dans al lui Charlot” este o apariție nouă, care ne readuce aminte de fenomenul Chaplin și, probabil, așa cum mi s-a întâmplat și mie, ne trimite din nou la filmele sale nemuritoare.
Fabio Stassi creează o ficțiune absolută, cu accente fantastice în multe locuri, dar care are în spate multă bază reală: o copilărie foarte grea, pasiunea pentru circ, plecarea din Anglia în America, inventarea conceptului de succes al Vagabondului, găsirea cu dificultate a unei slujbe și apoi gestionarea succesului primelor filme. Premisa este interesantă, deși este posibil ca numai interpretarea lui Chaplin, care se creează instinctiv în mintea cititorului, să ne determine o imagine favorabilă asupra anumitor pasaje ale cărții: ”De șase ani, Moartea mă vizitează de Crăciun. Se așază în fața mea și mă așteaptă. Eu atunci mă îmbrac în hainele de vagabond și interpretez pentru ea una dintre vechile mele scenete. Dacă o fac să râdă, îmi acordă încă un an de viață. E pactul nostru. Nu voi muri câtă vreme continui să o distrez. Dar trebuie să recunosc că, de la un timp, mă simt fără vlagă. Nu i-aș fi smuls nici măcar un zâmbet dacă nu mă ajuta bătrânețea asta a mea, care e vârsta cea mai comică pe care o are omul.”
Dacă scenele cu Moartea sunt adesea neverosimile și ne este greu să ne imaginăm cum poate fi aceasta să fie făcută să râdă de un Chaplin ajuns pe o vârstă înaintată, incapabil să mai facă mișcările din tinerețe sau cele care l-au consacrat pe marele ecran, povestea vieții acestuia este pur și simplu delicioasă, chiar dacă depășește uneori granița fantasticului. Paralele cu marile personalități ale lumii, nu numai ale cinematografiei, fac deliciul unei ”vieți” care, cu siguranță, a fost plină de asemenea evenimente și întâlniri, cum ar fi celebra fotografie a lui Charlie Chaplin cu Albert Einstein. Este destul de probabil astfel că, până la autoexilul de la bătrânețe din Elveția, Chaplin să fi întâlnit oameni cunoscuți ai epocii, să fi admirat mulți actori sau regizori, să se fi implicat, în calitatea sa de mare personalitate a cinematografiei, în multe evenimente, pe care acum, peste ani, nu le mai cunoaștem fără o cercetare atentă. Și atunci, evenimentele din ”Ultimul dans al lui Charlot” ni se par cu atât mai verosimile, deși Fabio Stassi a rămas consecvent acelui moto al cinematografiei, care ne spune că ”orice asemănare cu fapte sau persoane reale e pur întâmplătoare”.
Printre întâmplările poveștii propriu-zise, spuse cu mult umor, dar care în același timp antrenează mintea cititorului suficient de mult pentru a place personajul (trecând peste faptul că el se numește Charles Chaplin) și a simpatiza cu încercările sale de a supraviețui în lumea dură de la granița secolelor al XIX-lea – al XX-lea, găsim, printre rânduri, fiind nevoie ca iubitorul de cinema să le caute atent, și câteva dintre principiile după care s-a călăuzit Charlot atunci când și-a construit filmele, într-o lume, de multe ori, potrivnică: a fost un realizator de filme foarte exigent, astfel încât vroia ”și de la ultimul figurant maxima economie de mișcări”; este enervat de confuzia care se face peste ani între interpretare și exibiționism; nu i-au plăcut niciodată efectele speciale (”Pentru mine, un omuleț care învârte o linguriță într-o ceașcă de ceai e mai interesant decât un incendiu. La fel, am preferat întotdeauna să filmez mai degrabă umbra unui tren pe chipul unui actor decât o gară întreagă.”); a trebuit să învețe mereu singur, să inoveze, pentru că începutul a fost dificil, iar celor din jur nu au i-au fost partizani, ci adversari.
Treptat însă, printre micile întâmplări care se succed în carte, printre călătoriile din Anglia în America și apoi de-a lungul și de-a latul Americii, cu mai multe mijloace de locomoție, specifice timpului sau aflate și ele la începuturile cuceririi lumii, prin care își caută atât calea profesională, cât și vocația, Charlot reuștește. Face gaguri, este asistent de regie și actor, până când își dă seama că lumea începe să râdă de el și de personajele pe care le interpreta: ”Când am ajuns pe jos cu picioarele în aer, după ce am prins un câine de coadă, nu mai râdea doar Sennett, ci și mașiniștii, femeile de serviciu, salahorii, figuranții. Nu râdeau de ce se întâmpla, de comicul, de caraghioslâcul situației, râdeau de mine, de consecințele pe care ceea ce se întâmpla le întipărea pe chipul meu, de înspăimântătoarea mea neîmpăcare cu lumea, pentru că nu depinde doar de costum să fii cu adevărat ridicol. Au continuat să râdă ani de zile, fără să se poată opri, și eu am semnat un contract după altul, până am ajuns să fiu cel mai plătit actor din toate timpurile: 670.000 de dolari pe an, peste 10.000 pe săptămână.”
”Ultimul dans a lui Charlot” este o poveste, o poveste frumoasă și, chiar dacă nu ar fi reală, mi-ar plăcea ca Charlot să fi trăit asemenea clipe, pentru că par verosimile si determină ca personajul său să fie și mai legendar. O poveste care merită să fie reală!
