”Ultimele cazuri ale lui Miss Marple”, de Agatha Christie
Editura Litera, Seria Miss Marple, București, 2016
Traducere din limba engleză de Lingua Connexion
Nu mai citisem Agatha Christie din liceu (cred), așa că am decis să reiau ”relația” cu ea după douăzeci de ani, odată cu apariția Seriei de autor la Editura Litera, care preia unele dintre cele mai importante cărți din seria Miss Marple și Hercule Poirot. Prima mea alegere a fost colecția de povestiri polițiste ”Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” și nu s-a dovedit a fi prea inspirată, iar acest lucru mi-a fost confirmat ulterior de amicii mei din lumea literară, care mi-au povestit că Agatha Christie scrie deseori pasionant și cu talent în romane, dar povestirile sale nu sunt demne de a fi recomandate.
Volumul conține nouă proze scurte, din care șapte o au ca personaj principal, în calitate de detectiv particular ce participă la viața cetății, pe cunoscute Miss Marple. Ei bine, tocmai aceste șapte povestiri sunt banale, pentru că nu fac nimic pentru a antrena și cititorul în deslușirea misterelor, aceasta fiind, cred eu, cheia unei proze polițiste de calitate. Desigur, nici spațiul de câteva pagini nu permitea desfășurarea de forțe dintr-un roman polițist, iar Miss Marple (eu fiind ocupat, în adolescență, de Hercule Poirot) nu mi s-a părut decât o băbuță cu noroc în descoperirea adevărului, nu un detectiv particular cu fler. Așadar, nicio viitoare pasiune pentru ea, deși voi încerca și un roman, pentru o concluzie mai elocventă.
Întâmplător sau nu, cele mai valoroase proze din acest volum sunt cele în care Miss Marple nu apare ca personaj. De altfel, în 1979, când a apărut acest volum în limba engleză, el s-a numit ”Miss Marple’s Final Cases and Two Other Stories”, semn că și autoarea a consimțit că celelalte două povestiri sunt total diferite și cu un cu totul alt subiect decât celelalte. Cele două au o tentă de horror, cu misterul și imprevizibilitatea specifice și ceea ce contează mai mult este că nu există niciun detectiv care trebuie să deslușească misterele, și nici nu au nici aroma aceea obișnuită de necesar happy-end.
Astfel, în ”Păpușa croitoresei”, în centrul narațiunii se află un manechin de plastic, o păpușă ce este așezată în atelierul unei croitorese și care își schimbă locul în fiecare noapte, adoptând atitudini și gesturi aproape umane, ceea ce înfricoșează mințile destul de închise ale oamenilor timpului. Atunci când aceștia iau decizia să închidă pentru totdeauna ușa camerei în care se afla păpușa, pare că situația se va calma, totul va dispărea și nu vor mai exista emoții în privința acesteia. Totuși, este doar o amăgire și păpușa dă emoții în continuare.
”În oglinda misterioasă” pare o întâmplare cu fantome și vrăjitoare care prevestesc viitorul. Astfel, într-un conac, un bărbat observă într-o oglindă câteva scene care par a fi întâmplări reale dintr-un viitor apropiat: un bărbat brunet, ce are o cicatrice lungă pe partea stângă a gâtului, sugrumă o fată blondă, la picioarele unui pat, până la moarte. Câteva clipe mai târziu, după ce eroul nostru își dă seama că scena nu este reală, dar s-ar putea dovedi așa în viitor, întâlnește pe sora gazdei, însoțită de logodnicul ei, amândoi având aceleași trăsături precum personajele din oglindă. Ce să facă? Să îi mărturisească ceea ce a văzut (sau au fost doar halucinații) sau să treacă mai departe, fiind posibil să fie vorba doar de o impresie falsă? O alternativă interesantă, care va conduce la ceva suspans și o povestire antrenantă.
Așa cum spuneam, un volum dezamăgitor, cu care n-ar trebui să începeți incursiunea în opera Agathei Christie și nici în aptitudinile de detectiv particular ale lui Miss Marple. Dar, vorba cunoscătorilor, autoarea britanică nu a fost un spirit prea talentat în domeniul povestirilor, iar o poveste polițistă nu prea poate fi spusă, bine și articulat, în doar câteva pagini (cea mai lungă proză având 40 de pagini). Pentru fani scriitoarei, e o carte de colecție, desigur, dar pentru pasionații de polițiste, e pasabilă.
