”Tsurezuregusa. Însemnări din ceasuri de zăbavă. Eseuri budiste” de Kenkō
Editura Humanitas, Colecția Nipponica, București, 2016
Prefață de Donald Keene, cuvânt înainte de W.M. Theodore de Bary
Traducere de Dana Ligia Ilin
Fascinația culturii japoneze se resimte tot mai pregnant în ultimii ani și în spațiul românesc. Spun asta pentru că, deși Japonia pare a fi cunoscută pe meleagurile noastre doar la nivel superficial, prin trenurile extrem de rapide, minunații cireși înfloriți și legendarii samurai, interesul tot mai mare al cititorilor români pentru literatura japoneză, oglindit în frecvența traducerilor apărute în ultimii ani, relevă un demers mai profund de cunoaștere și înțelegere a culturii acestei țări. O carte extrem de importantă în acest sens este, „Tsurezuregusa. Însemnări din ceasuri de zăbavă”, apărută la Editura Humanitas, în colecția „Nipponica”.
Kenkō, autorul cărții (cunoscut și sub numele de Urabe no Kaneyoshi sau Yoshida no Kaneyoshi), a fost un poet japonez care a scris în perioadele Muromachi și Kamakura. De asemenea, acesta a fost ofițer al gărzilor palatului imperial, însă, spre sfârșitul vieții, a ales să se retragă și să îmbrățișeze învățăturile budiste, devenind călugăr. Cea mai importantă lucrare a sa, „Tsurezuregusa”, este una dintre cele mai studiate cărți de literatură japoneză medievală, fiind considerată un element de bază în educația tinerilor niponi.
Volumul are o compoziție aleatorie și aparține unui stil îndrăgit de mulți dintre scriitorii japonezi din perioada lui Kenkō, numit „zuihitsu” („urmează pensula”). Acest stil presupune o mai mare libertate a autorului, care, lăsându-se ghidat de fluxul gândurilor, trece, fără reținere, de la un subiect la altul. Astfel, unele dintre eseuri pot fi foarte scurte, reprezentând observații de moment, iar altele se pot întinde pe mai multe pagini, relatând întâmplări moralizatoare auzite sau trăite de către autor la care se adaugă comentariile subtile făcute de acesta. Interesant este faptul că deși Kenkō decide să se călugărească, el nu își schimbă gândirea într-un mod artificial, instantaneu, și nu acceptă Învățătura fără a se îndoi de unele aspecte ale sale. Deși concepția sa despre lume este, fără îndoială, de sorginte budistă, atașamentul său față de tradiție și scepticismul constant față de noutate reprezintă trăsături care sunt în dezacord cu normele Căii și care dovedesc un atașament solid față de lume.
„În toate cele eu tânjesc după trecut. Obiceiurile moderne par să se strice din ce în ce mai tare. Mi se pare că până și printre splendidele piese de mobilier ieșite din mâinile meșterilor noștri de scrinuri cele în formele vechi sunt cele mai frumoase. Cât despre scrisori, frânturile de demult care au ajuns până la noi arată ce minunată era scrierea de atunci. Și limbajul comun a devenit tot mai grosolan.”
Acest atașament, deși este condamnabil pentru un călugăr, reprezintă tocmai elementul care frapează și lasă simțurile atât de rafinate ale lui Kenkō neacoperite de perdeaua învățăturii. Astfel, autorul valorifică în multe dintre eseurile sale un principiu estetic tipic japonez, acela că frumusețea lucrurilor constă în efemeritatea lor, tratând subiecte aparent neînsemnate cu cea mai aleasă atenție. Lafcadio Hearn, prozator englez, consideră aprecierea efemerității drept „geniul civilizației japoneze”.
Convingerea lui Kenkō că lumea se îndreaptă constant spre mai rău îl face pe acesta să caute în fiecare lucru nou o urmă de tradiție. Nu de puține ori, el își prezintă dezacordul în privința unor lucruri înfăptuite de către unii oameni cu funcție care nu respectă uzanțele curții. Nici preoții nu sunt ocoliți de ochiul critic al autorului, ei fiind învinuiți că sunt încătușați de litera legii budiste și că, astfel, se dezumanizează.
Pe lângă concepțiile despre lume enunțate de Kenkō în eseurile sale, foarte important este modul său de expunere. Vocea calmă și răbdătoare, împreună cu splendidul stil meditativ japonez fac ca textul să emane o tihnă atât de rar întâlnită în vremurile noastre care îl cuprinde pe cititor. Kenkō are vocea unui mare maestru, iar învățăturile sale poartă cititorul într-o călătorie inițiatică pe meleagurile spiritualității japoneze.
„Cea mai importantă împlinire a unui om este cunoașterea clasicilor și a învățăturilor înțelepților. Mai apoi vine scrisul; chiar dacă un om nu pune pe primul loc studierea acestei arte, trebuie să o învețe, căci îl va ajuta la învățătură. Apoi trebuie să studieze medicina. Cunoașterea medicinei e neapărat trebuincioasă pentru a-ți păstra sănătatea, a-i ajuta pe alții și a-ți îndeplini îndatoririle de loialitate și pietate filială. Apoi, tragerea cu arcul și călăritul merită, cu siguranță, să li se acorde atenție, căci se află printre Cele Șase Arte. Cunoașterea literelor, armelor și medicinei este cu adevărat esențială. Despre nici un om care studiază aceste arte nu se poate spune că e un pierde-vară.”
1 comment
Important este faptul ca sunt scrise aproximativ intre 1330 și 1332. Redau un pasaj referitor la frumusețea lucrurilor ce consta din efemeritatea lor – „japonezii aprecieaza efemeritatea sta, cu siguranta, la baza iubirii lor pt florile de cires sau a preferintei lor pentru constructia caselor din lemn si hirtie perisabile, nu din piatra. scuturarea florilor de cires este intotdeauna regretata, dar insusi caracterul lor trecator le ofera frumusete”. Este impresionanta cartea, sunt multe pasaje graitoare „ceasul mortii poate sosi in orice moment. Sa ne petrecem viata in cautarea placerii, uitand acest adevar, e un lucru si mai prostesc”. O recomand!