Într-un fel, toate aceste trei volume, pe care vi le prezint astăzi, sunt despre părinți, despre legăturile acestora cu copiii lor (scriitori): volumul lui Radu Paraschivescu este un omagiu pe care acesta îl face, în principal, tatălui său, prin intermediul unei serii de povestiri în care acesta este privit, în diferite ipostaze ale vieții, cum influențează viața copilului său; mini-romanul lui Mihail Vakulovski este o incursiune în copilăria sovietică, în care, dincolo de comunism, personajele principale sunt tatăl, mama și fratele său; chiar și în cazul lui Lucian Boia, se poate observa această privire asupra trecutului și asupra strămoșilor, dar aici personajul principal este țara mamă, România.
”Recviem vesel pentru tata”, de Radu Paraschivescu
Editura Humanitas, București, 2020
”Recviem vesel pentru tata” este o confesiune pe care Radu Paraschivescu o face celor două ființe care i-au modelat viața, de la distanța impusă de pierderea acestora: mama, mereu înțelegătoare, conciliantă și pregătită cu doze de ceai hepatic și ”ceva dulce”; tatăl, intransigent, dar blând, degrabă vărsătoriu de sudalme pentru cei care strică ordinea lucrurilor și limba română, dar capabil să strânească mereu dorința de învățare copilului neastâmpărat. Pare că cel de-al doilea ia partea leului, dar amândoi sunt la fel de importanți și sunt două ființe simple și modelate de concepții ce par conservatoare, însă mereu sunt în pas cu modernitatea. Sunt înțelegători cu capriciile tânărului și îl ajută în tot ceea ce face, fără să impună lucruri imposibile, ci doar lucruri de bun-simț.
Autorul pune accentul pe felul în care tatăl său l-a educat, l-a învătat tot ce putea din propria sa experiență de viață. Interacțiunile dintre tată și fiu sunt numeroase și ating orice domeniu al vieții obișnuite sau al vieții extraordinare pe care primul o dorește celui de-al doilea: fazan atipic, cu substantive proprii; meciuri de fotbal privite la televizor sau pe stadion; ședințe cu părinții (sau ”șed. cu păr.”), cu bune, cu rele; conflicte pe baza muzicii ascultate sau a echipei favorite. Peste ani, educația oferită de tată se vede altfel, din prisma înțelepciunii și experienței dobândite:
”Cresc cu jocurile, cu sfaturile și cu biblioteca tatei, așa că, în momentul următoarei ciocniri cu el ca telespectatori ai unui Campionat Mondial – 1978, în Argentina – am deja alt tip de muniție. Argumentarea logică tot de la el o deprind, și ce plăcere mai mare să ai în viață decât să învingi pe cineva cu propriile lui arme?” (pag. 164)
… dar și…
”E tot ce poate face în ceea ce privește consilierea erotică. Volubil în toate celelalte zone ale vieții, dispus să mă ghideze chiar și când nu simt nevoia, aici tata se ține departe. Discreția lui în materie de ”păsări, albine, știi tu” se bate cap în cap cu aplombul de cuceritor al frumuseților de altădată. Îmi spun că s-a educat singur la capitolul ăsta și că e puțin probabil ca tatăl lui să-i fi oferit odinioară inițierea pe care o aștept eu astăzi. Bunicul din partea tatălui putea ține prelegeri despre lufar și alți o sută de pești, dar n-ar fi putut să vândă cuiva ponturi despre amorul carnal nici dacă de asta ar fi depins viața lui și a neamului.” (pag. 122)
”Recviem vesel pentru tata” conține multe povești amuzante, în care aspectele obișnuite ale vieții sunt istorisite cu tâlc și cu multă empatie, combinate cu imagini excepționale despre părinți și locurile în care aceștia au trăit. Dincolo de umor, veritabil și tipic lui Radu Paraschivescu, mi s-a părut un volum extrem de emoționant, în care recunoștința și reverența în fața părinților sunt în prim-plan.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
”Tata mă citește și după moarte (poVeste 18 + despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice”, de Mihail Vakulovski
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, București 2020
”Cel mai tare îi place să stea în spatele meu când scriu la laptop, mai ales când scriu ceva autobiografic, ce-a trăit și el; mi-a zis că atunci se încarcă cu energie, e viu, trăiește, e – în același timp – și unde scriu eu, și acasă, în casa copilăriei mele, când s-a simțit cel mai în putere, cel mai împăcat cu sine, cel mai în largul lui. Mi-a promis că, dacă scriu o poVeste pornind de la copilăria mea, n-o să-mi mai jignească oamenii dragi de aici încolo… Cu condiția să nu mă cenzurez și să nu-l iau în seamă, doar să poVestesc niște amintiri din copilărie.” (pag. 7)
Mihail Vakulovski își concepe acest volum ca pe o confesiune, un manuscris pe care tatăl său îl citește și după moarte. Acesta se aștepta la un roman intitulat ”Totul, aproape totul despre tata” și se trezește în fața romanului ”Footoaparatul”, o incursiune amuzantă și nostalgică în anii copilăriei autorului, petrecută într-un sat din Republica Moldova. Aici, tatăl este doar unul dintre numeroasele personaje ale primilor ani ai vieții, având un rol important, desigur, dar unul dintre multe altele – și mama, și fratele, și bunicii, și colegii sunt la fel de importanți.
Așadar, accentul nu este doar pe figura tatălui, ci întreaga copilărie este înfățișată în tușe pline de umor și de fericirea dată de fiecare aspect al vârstei, privite dinspre prezent. Există și multe nuanțe pe care mulți dintre noi nu le-am întâlnit, pentru că, deși eram cu toți absorbiți sau înșelați de miasma comunismului, existând așadar tipare comune pentru primii ani ai vieții din Europa de Est, copilăria sovietică avea și multe caracteristici proprii, unice: taberele pionerești din apropierea casei, care țineau în unele cazuri toată vara; adulația unora pentru Lenin și pentru comunism; intrarea obligatorie în comsomol (organizația de tineret a Partidului Comunist); disidența inconștientă prin repetarea la nesfârșit a bancurilor politice:
Brejnev e întrebat ce pasiuni are…
-Adun anecdote despre mine, răspunde Leonid Ilici.
-Și câte ai adunat?
-Două lagăre si jumătate…
Adăugați la acestea câteva personaje cu totul inedite, precum colegii de școală sau fratele născut mai târziu, Sandu, dorit ca partener de joacă, dar ”eroii” majori sau minori ai URSS, precum Gagarin și Vîsoțki (și câte informații inedite aflăm despre aceștia), și vom descoperi o carte agreabilă, amuzantă, dar și cu multe nuanțe de nostalgie și tristețe. O recomand cu multă căldură, așa cum recomand și dialogul pe care l-am avut zilele trecute cu autorul.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
”Românii și Europa. O istorie surprinzătoare”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, București, 2020
”Complexul de țară mică și oarecum întârziată în mersul său istoric nu avea să-i abandoneze până astăzi. (…) Cauzele specifice ale diverselor întorsături de civilizație sunt, desigur, complexe, rămân însă ca trăsături constante sentimentul de inferioritate și spiritul de imitație.” (pag. 23)
Dacă este să numărăm pagină cu pagină, cel mai recent volum semnat de Lucian Boia are mai puțin de 70 de pagini. Specializat în ultimii ani, de altfel, în ”cărticele”, el propune de data aceasta o încercare de așezare a poporului român într-un context european, într-o lume tot mai pestriță, într-un Occident pe cre cei mai mulți dintre noi ni-l dorim. Este clar că, pentru a face asta, trebuie să depășim atât prejudecățile proprii, cât și diferențele evidente existente între țările europene, precum cele privind faliile etnice sau economice, cele privind minoritățile, dorințele de federalizare sau influențele negative venite din exterior sau din interior:
”Suntem rezultatul unui extraordinar amestec cultural. Aproape că nu lipsește nimic din civilizația europeană care, de la un secol la altul, să nu fi fost preluat și de români. S-ar putea, în termeni culturali, să fim cel mai amestecat popor al Europei. Am sorbit cam tot ce era de preluat din cultura europeană. Să fim oare tocmai noi cei mai europeni dintre europeni?” (pag. 10)
Sunt subiecte pe care Lucian Boia le-a mai tratat în brușurelele anterioare, care au discutat probleme privind istoria românilor în acest spațiu sau structura populațiilor din diferitele provincii românești (a se vedea volume precum ”Cum s-a românizat România”, ”În jurul Marii Uniri de la 1918: Națiuni, frontiere, minorități” sau ”De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi”). Principalul obiectiv pare a fi însă o lămurire a celor care susțin, pe de o parte, teoria ”statului național unitar” și, pe de altă parte, a federalizării statului, să spunem pe model german. Argumentele lui Lucian Boia sunt, ca de obicei, convingătoare și pertinente, concluzia rămânând aceeași:
”Formal, România este o țară în bună măsură occidentalizată, dar nu de ieri, de alaltăieri, ci încă din secolul al XIX-lea. Românii sunt însă ceva mai puțin occidentalizați decât România.” (pag. 73)
Nu insist asupra argumentelor și asupra multora dintre informațiile și statisticile elocvente pe care le oferă acest volum. Chiar dacă Lucian Boia deține calitatea de a scrie pe înțelesul tuturor despre lucruri interesante, mi-aș dori ca acesta să scrie din nou o Carte, un volum dezvoltat pe mai multe sute de pagini și care să revoluționeze, din nou, modul în care înțelegem istoria. Ca altădată.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro)
