Terorismul intelectual, de Jean Sevillia

Terorismul intelectual. Din 1945 pana in prezent, de Jean Sevillia
Editura Humanitas, Colectia Eseistica, Bucuresti, 2012
Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Jean Sevillia, redactor-şef adjunct al prestigiosului cotidian Le Figaro, este cunoscut în spaţiul cultural românesc după publicarea cartilor Corectitudinea istorica”[1](2003) si  „Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori”[2]. Prima analiza se axează asupra reinterpretării şi manipulării istoriei Franţei din perspectiva laicităţii şi curentului de stânga „Cultivând denigrarea trecutului, corectitudinea istorică constituie simptomul unei maladii mult prea răspândite: ura de sine. O deformare agravată mult după mai 68, mişcarea care, reactivând ideologia tabulei rasa, a lăsat moştenire reflexul refuzului oricărei moşteniri. Corectitudinea istorică este doar un revelator: ea reflectă pierderea valorilor comune în societatea noastră. O societate cu origine creştină, în care catolicismul este, după cum spunea René Remond pus sub acuzaţie. O societate a cărei coeziune culturala e tulburata de intruziunea brusca a islamului. O societate republicană în care idealul revoluţionar şi laicitatea nu ţin loc de credinţă. Dacă nu mai credem în Franţa, acum când generaţiile noastre sunt divizate din punct de vedere filozofic, cum să le oferim conştiinţa unui destin comun?”[3]In cea de a doua, Sevilia reia, in mare masura, temele deja invocate în „Terorismul intelectual”, fiind o versiune upgradata.

Volumul Terorismul intelectual (2000) este primul eseu care marchează debutul războiului total în materie ideatică purtat de Jean Sevillia împotriva concepţiilor fabricate şi oferite spre digerare unei Franţe destructurate şi poate fi comparat cu uşurinţă cu o ecografie a stării şi evoluţiei societăţii franceze după 1945. La fel ca şi în domeniul imagisticii medicale, Sevillia foloseşte în locul ultrasunetelor diverse momente şi curente care definesc boala Franţei din ultima jumătate a secolului trecut şi începutul noului mileniu. Iar maladiile descoperite nu sunt puţine, de la adoraţia lui Iosif Stalin, Fidel Castro şi Mao Tze Dung până la eşecul integrării milioaneleor de imigranţi de dată recentă. Toate aceste maladii au apărut, în concepţia autorului, datorită infiltrării în ţesutul organismului francez a unui microb foarte rezistent, care nu numai că a perdurat dar s-a şi răspândit în multe ţesuturi şi organisme, iniţial sănătoase ale corpului social francez.

Autorul oferă şi o definiţie a terorismului intelectual care ar fi „un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sânge:numai prin cuvinte. Cuvintele conştiinţei liniştite. Cuvintele marilor conştiinţe. Cuvintele care ucid.” Ştim bine, pe propria noastră piele, cum functionează acest terorism intelectual. Totul pleacă de la o acuzaţie. „Acuzaţia poate fi explicită sau poate fi efectuată prin insinuare, deschizând uşa spre procesul de intenţie: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândeşte, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite. Manicheisme oblige, maniheismul constrânge la acest lucru: o altă logică intră în ultima instanţă în funcţiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.”[4]

Atracţia pe care a suscitat-o comunismul pur şi dur al lui Stalin în rândul unei bune părţi a intelectualităţii franceze nu mai constituie (bănuim noi) pentru publicul românesc bine informat, o mare noutate. Întreaga societate franceză, imediat după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, a fost traversată de o febră roşie, P.C.F. strângând la alegerile din octombrie 1945 25% din voturile francezilor (probabil, unul din cele mai mari scoruri obţinute de vreun partid comunist pe bune, netrucând alegerile, regula obişnuită a comuniştilor[5]!) tactica favorită a stângii franceze, de toate nuantele,y compris, fiind cea de a diaboliza orice formă de Dreapta. „Dreapta liberală şi dreapta naţională sunt complice în anticomunism: dreapta naţională este în realitate fascistă; or, paradigma fascismului este nazismul. Aşadar, un liberal poate aluneca spre fascism, căci anticomunismul duce la nazism. QED” Evident „termenul fascism nu mai corespunde unui conţinut obiectiv. Nu mai e decât o insultă, o armă pentru descalificarea adversarului.”[6]

Chiar dacă după raportul lui Hrusciov, represiunea din Ungaria (1956), Polonia (1956) şi reprimarea Primăverii de la Praga (1968), comuniştii francezi au pierdut o bună parte din voturile populare, ei au rămas la fel de influenţi, fiind de multe ori remorcaţi de către mult mai respectabilul Partid Socialist Francez. Este totuşi remarcabil cum primul preşedinte francez de stanga a ajuns să fie ales abia în 1981, destul de târziu, după mai bine de 30 de ani de efervesenţă stângistă, foarte mediatizată în cercurile Rive Gauche dar fără un sprijin majoritar în rândurile poporului francez. Pentru stânga franceză de după 1945 „coloniştii (au fost) nişte criminali” mulţi militanţi de stânga francezi, alăturându-se chiar rebeliunilor anticoloniale-independentise din Indochina şi Algeria, activând împotriva trupelor şi administraţiei franceze tradiţionale. Nu mai aducem în discuţie mediatizarea negativă a celor două războaie coloniale duse de Franţa în Indochina şi Algeria. Cu ştiinţă sau fără să-şi dea seama, mediul intelectual stângist francez a făcut jocul U.R.S.S. care în nici un caz nu avea nevoie de o Franţă puternică. Tancurile roşii din R.D.G. aveau nevoie de o libertate de acţiune absolută, până la Atlantic.

Stânga stalinistă franceză s-a transformat dar a rămas totalitară, folosindu-se din plin de naivitatea şi falsa inocenţă a tinerilor nemulţumiţi din mai 1968 „Perioada de după Mai `68, constă în primul rând în repunerea sistematică în discuţie a fundamentelor societăţii. Naţiune, Stat, familie, şcoală, întreprindere, Armată, Biserică, totul reprezintă ceva ce trebuie demolat. (…) Agitaţia nu cruţă pe nimeni: pot fi văzuţi funcţionari duşmani ai Statului, ofiţeri antimilitarişti, patroni partizani ai autogestiunii, profesori care caută să răstoarne ordinea şcolară, părinţi care renunţă să-şi mai educe copiii, pictori care vor să distrugă arta. Şi preoţi care vor să transforme Biserica.”[7]Dacă marea luptă se dă pentru a realiza aceste puncte programatice comuniste (regimurile totalitare comuniste au distrus exact ţintele pe care şi le fixaseră progresiştii rebeli ai lui mai `68) ce punem în loc? Pentru ce mai merită să trăieşti? „Ceea e contează este satisfacerea exigenţelor fiecăruia. Un singur ideal: să te realizezi, fără să dai înapoi din faţa nici unui tabu. Gata cu normele obiective ale binelui şi răului: noţiunea de greşeală se goleşte de conţinut. Nu delincventul este vinovat, ci societatea.(…) Familia nu mai are rolul de a-l învăţa pe copil regulile de viaţă, ci de a-i face pe plac: nu mai există cenzură. Şcoala nu mai are funcţia de a transmite cunoştinţe, ci de a asigura dezvoltarea elevului: nu se mai învaţă nimic pe de rost, nu mai există obligaţii (nu mai există ierarhie, nu mai există decât egali” Idealul absolut şi utopic al comunismului- a se vedea avântul revoluţionar  rusesc din primii ani ai Revoluţiei Bolşevice, egalitarism care a distrus de altfel, mult mai bine decât germanii, imensa armată ţaristă. O notă specială de diferenţiere faţă de comunismul clasic, una picant- hippiotă este „libertatea sexuală şi cultul corpului (care) fac parte dintre cele zece porunci ale epocii Mai’68”[8]

Evident, această libertate absolută şi liberalizare a moravurilor era menită tocmai pentru a deveni un berbec cu care se putea distruge familia tradiţională. Într-o oarecare măsură (mai mare sau mai mică, greu de precizat) s-a şi reuşit (a se vedea şi rata înaltă a divorţurilor nu numai din Franţa dar şi din România).”O familie, cândva, însemna stabilitate. O celulă în care copilul se structura în relaţia cu un binom masculin-feminin-părinţii lui-alături de fraţi şi surori, de bunici. Astăzi, un milion de familii număra câte un singur adult. Două milioane de copii cresc fără prezenţa zilnică a tatălui. Două milioane de copii din familii refăcute au un tată şi un tată vitreg, o mamă şi o mamă vitregă (uneori chiar mai multe), fraţi vitregi şi surori vitrege, cvasifraţi şi surori, bunici şi cvasibunci. Oricare ar fi aranjamentele, familia lor, adevărata lor familie, este descompusă. Dezvoltarea normală a unui copil cere o femeie- mama sa – şi un bărbat – tatăl său.”[9]

Ce contează faptul că „înţelepciunea secolelor a socotit întotdeauna că sexualitatea trebuie să asculte de nişte prescripţii: căci a angaja simţurile înseamnă a angaja sufletul.”[10]? Deschizându-se cutia Pandorei şi a libertăţilor absolute „familia a devenit o noţiune subiectivă: aspiraţia individuală o ia înaintea perenităţii cuplului, înţelegerea cuplului o ia înaintea interesului copilului.(…)Distrugerea familiei amplifică fenomenul de precaritate, de inadaptare la viaţa profesională, de delincvenţă” „Unii îndrăznesc să amintească faptul că, în materie de sexualitate, demolarea barierelor morale, a convenţiilor culturale şi a concepţiilor religioase nu constituie un progres. Că piedicile de odinioară nu erau arbitrare, ci corespundeau unei nevoi atât omeneşti, cât şi sociale. Că omul, minte şi trup, formează un ansamblu. Că el se înalţă pe sine prin exercitarea responsabilităţii. Că dragostea este legată de respect. Că a conferi un sens actului trupesc este un semn de civilizaţie. Că fidelitatea este o virtute. Că reconstituirea familiei este o necesitate.”[11]Distrugând familia se lasă loc larg deschis promovării homosexualismului, fapt denunţat de gânditorul francez „Vreme de cincisprezece ani, societatea franceză (şi occidentală) a trăit această bulversare considerabilă: nu mai e tolerabil să afirmi că homosexualitatea şi heterosexualitatea nu sunt echivalente. Pentru moştenitorii mentalităţii Mai’68 toate orientările sexuale sunt egale, deoarece vizează satisfacerea individului.(…)Distrugând toate reperele antropologice, epoca este cuprinsă de un vertij sinucigaş. Căci este evident că societatea nu există decât prin continuitatea fiinţelor, prin lanţul generaţiilor. Or, adevărul este acesta: homosexualitatea este inaptă să transmită viaţă.”[12]

Această paleo-corectitudine politică a beneficiat şi de extraordinara dezvoltare a mijloacelor de comunicare în masă. Noua mass-media a depăsit ziarul tipărit şi transmisiile emisiunilor radio pentru a se lansa în epoca televizorului. Puterea imaginii avea să spulbere toate etaloanele de dinainte. „Prioritatea este acordată lucrului care place, care e la modă, care constituie o tendinţă: spectaculosului, superficialului.(…) Prin natura ei, televiziunea este simplificatoare: la antenă, spre a se evita tunelurile, trebuie procedat repede şi scurt. Or, realitatea este întotdeauna complexă, ţesută din mii de nuanţe cu neputinta de expus in fata camerei. Reductiva, privirea televizuala asigura victoria a ceea ce este fugar asupra a ceea ce este permanent,a senzaţiei asupra reflecţiei, a sentimentului asupra raţiunii. În satul planetar, emoţiile sunt mondiale şi obligatorii. La propriu, televiziunea este un spectacol: doar ceea ce este vizibil are dreptul de a fi admis. Ceea ce nu se traduce în imagini nu există. În sens invers, televiziunea posedă mijloacele de a crea artificial evenimentul, dând consistenţă cutărui om sau fenomen fără rădăcini adânci.”[13]Prin intermediul televizunii şi oamenilor de televiziune care, dovedeşte Sevillia, au o orientare mai degrabă progresistă (dacă Stânga este mereu progresistă automat înseamnă că Dreapta este regresistă?) s-a dus în Franţa şi lupta „Black-blanc-beur” pentru forjarea unei noi identităţi care să-i cuprindă, mai ales, pe numeroşii imigranţi (desemnaţi prin black-africanii-şi beur-magrebienii).

Pentru Sevillia curentul de stânga francez a dorit şi a reuşit să modifice chiar şi istoria Franţei. Avea dreptate Orwell, într-un regim comunist, nimic nu-i mai nesigur decât istoria. Chiar dacă Franţa este departe de fi fost o ţară comunistă, curentele de stânga au reuşit „Conform discursului în vogă, Franţa ar fi fost întotdeauna un creuzet de populaţii. Din punct de vedere istoric, această aserţiune este falsă. Din secolul al VI-lea până în secolul al XIX-lea, fondul populaţiei franceze a rămas acelaşi.”[14] Spiritul de disoluţie introdus în corpul naţional francez a dus şi la eşecul asimilării minorităţilor „De ce, raţionează actorii sociali, să-i integrăm pe nou-veniţi unui model pe care trebuie să-l distrugem?De ce să facem din ei francezi, când Franţa, jefuindu-le ţara,a contractat o datorie faţă de ei? De ce să-i învăţăm cultura franceză, din moment ce toate culturile sunt la fel? În numele dreptului la diferenţă, principiul asimilării este înlocuit cu noţiunea de integrare. Republica Franceză trebuie să devină o societate plurietnică şi pluriculturală”[15]În acest discurs, Sevillia pune o piedică şi conceptului de excludere „superba găselniţă a terorismului intelectual, acest cuvânt-valiză conţine toate amalgamările.” De altfel, cuvântul şi antonimul său (includere) au fost preluate rapid şi de către Comunitatea Europeană devenind unul din elementele cheie ale politicilor europene. Sevillia încearcă şi o explicaţie a problemei periferiilor (banlieu) franceze şi asta înainte de revolta suburbiilor din 2005 ”În societăţile musulmane tradiţionale, şefii de familie exercită asupra copiilor lor o autoritate pe care n-o împart cu nimeni, şi nu glumesc cu capriciile. Dacă unii tineri proveniţi din această imigraţie o iau pe drumuri greşite, nu e din pricina ascendenţei. Asta înseamnă că au scăpat de sub tutela familie şi că au rupt-o cu tradiţiile. Neintegraţi, sunt străini de cultura lor de origine şi, totodată, străini de cultura franceză. Se agaţă atunci de cultura pe care le-o livrează cinematograful şi televiziunea, cu acele filme americane în care se trăieşte pe stradă şi în care revolverul e scos în viteză:cultul forţei, violenţei, legea junglei.”[16]

Concluzia lui Sevillia  este că “În societăţile noastre occidentale, la şaizeci de ani de la căderea lui Hitler şi a lui Mussolini, fascismul ţine de halucinaţie. Dar antifascismul- figura de propagandă pusă la cale de comunişti- rămâne eficace deoarece serveşte la intimidarea unei drepte dominate din punct de vedere intelectual de către stânga.”[17]“A fi sau a fi fost de stânga e ceva normal. A fi sau a fi fost la stânga stângii e de înţeles. A fi sau a fi fost de dreapta impune justificări. A fi sau a fi fost la dreapta dreptei descalifică pe viaţă. Climatul nostru intelectual, politic, moral şi mediatic rămâne impregnat de acest stângism.”[18]Chiar dacă argumentaţiile lui Jean Sevillia pot fi considerate şi ca o continuare ale unui alt mare gânditor francez, Jean-François Revel, ele au meritul de a demonta punct cu punct, şurub cu şurub, întregul mecansim al corectitudinii politice şi istorice prin care se încearcă distrugerea unor acumulări omeneşti de milenii din dorinţa, evidentă, de a înlocui vechile reflexe, credinţe şi dinamici cu altele noi, poleite de adverbul „progresist”pentru a supune, lichida şi domina.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.