“Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori”, de Jean Sevillia
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009
Traducere: Alina-Daniela Marinescu, Paul Marinescu
Ecografia este o tehnică permiţând vizualizarea unor organe interne sau a unui făt cu ajutorul ultrasunetelor.[1] Exact la producerea acestei ecografii a societăţii franceze actuale se înhamă Jean Sevillia, de data aceasta o ecografie sugestiv intitulata Corectitudinea morala[2] cu subtitlul ironic-plin de umor „căutam cu disperare valori” după ce a realizat una istorica in volumul “Corectitudinea istorica”[3]. Jean Sevillia este, se vede, pasionat de acest vast subiect, al decăderii tarii sale. În acest ultim volum el preferă o analiză de mentalitaţi, foarte polemică, a fenomenului societal din Franţa zilelor noastre bazându-se pe multe referinţe din studii de psihologie, diverse sondaje de opinie sau doar ştiri menite a întări argumentaţia.
Franţa se confruntă cu o maladie care distruge ţesutul social francez tradiţional. Sevillia evidenţiază această nouă etapă în dezvoltarea unui proces care nu a apărut de ieri- de azi ci cel puţin după revoluţia din 1968. Care sunt cauzele problemei franceze, în concepţia lui Jean Sevillia? Dispariţia autorităţii din toate straturile şi componentele societăţii franceze dar si efectele corectitudinii politice con-duc la propagarea neputinţei franceze de a face faţă acestei provocări imense care poate determina în viitorul mediu chiar dispariţia naţiunii franceze aşa cum o cunoaştem astăzi si la apariţia unui mutant, a unei semidictaturi în care o minoritate numeroasa, cea islamica si africana să preia frâiele Franţei. Un scenariu rizibil, aparent, nu-i aşa? Remarcam revanşa ultimă a lumii coloniale franceze care în viitor având în vedere rata natalităţii africanilor şi magrebienilor în comparaţie cu cea a francezilor va cuceri însăşi mândra Metropolă de odinioară. Rădăcinile acestei tendinţe autodistructive rezidă în revoluţia din 68 cu al sau motto este interzis sa interzici. Din aceasta tendinţa s-au dezvoltat si multiplicat toate celelalte
Hedonismul
Hedonismul a luat locul privirii creştine asupra lumii şi vieţii de zi cu zi punându-şi amprenta asupra instituţiei familiei care, evident, s-a devalorizat/ demonetizat căci plăcerea individuală este ceea ce contează cel mai mult. Iar atunci când această plăcere nu mai este împărtăşită individul are dreptul să o caute altundeva fapt ce conduce la extinderea alarmantă a numărului famiilor destrămate care lasă copii rupţi în două. “La Paris şi în marile oraşe, un cuplu din două divorţează, unul din trei în alte părţi; lucrul este banal. În jur de un minor din patru nu trăieşte împreună cu ambii părinţi. Un sfert din părinţii divorţaţi nu-si mai vad copiii” Hedonismul produce isteria sexuala la care suntem supuşi prin toate canalele posibile, de la televiziuni pana la publicitatea la cele mai banale produse (se ştie, sexul slab vinde). “In mod insidios sau agresiv, s-a instapanit un soi de totalitarism sexual. Sexul devine condiţia sine qua non a împlinirii si a fericirii.”[4] In plus suntem supuşi si unei adevărate invazii porno cum o numeşte Sevillia dar si obţinerii si de alte plăceri dăunătoare, precum drogurile sau alcoolul consumat in cantitati industraiel de tineri in timpul petrecerilor rave. Hedonismul a dus la devalorizarea ideii de munca, de efort susţinut. De vina fiind si sistemul social francez prea permisiv si generos cu şomerii de profesie. “Altădată, hedonismul era privit cu suspiciune. Aceasta mentalitate s-a menţinut mult timp, prin dubla cultura laica si creştina, bazata pe munca, efort si asceza. In cursul anilor 1960, îndepărtarea ameninţării războiului, creşterea nivelului de trai, liberalizarea moravurilor si spiritului individualist au inversat perspectivele. De atunci, fericirea, starea de bine si plăcerea au devenit ceva absolut. Mi-am făcut plăcere se spune. O asemenea marturisre ar fi fost altădată indecenta. Acum ea da tonul”[5]
În Franţa nu se munceşte destul.
De ce nu se munceşte destul? Pentru că munca a fost devalorizată. “La ora actuală, persoanele active reprezintă 40% din totalul populaţiei. Ceilalţi – copii, studenţi, şomeri, inactivi sau la pensie- nu au o activitate regulată. Numărul celor care lucrează a fost redus de jos, prin prelungirea duratei studiilor si de sus, prin creşterea pensionarilor. Grupa de vârsta intermediara poarta pe umeri întreaga Franţa: 25 de milioane de persoane asigură traiul pentru 65 de milioane de locuitori.“[6] Nu vă sună cunoscut? “Lucrul manual a fost devalorizat. Să fie oare intelectul singura cale de manifestare a talentului? În momentul în care mii de şomeri îşi iau alocaţiile, meseriile manuale duc lipsă de solicitanţi.” Dominaţia paternalismului socialist, din păcate promovat chiar şi de partidele de dreapta a virusat pe termen lung Franţa. O tendinţă care provocă reacţii în lanţ. Statul generos în subvenţii şi incapabil/ nemaidorind să-i integreze pe imigranţi sau pe fiii imigranţilor născuţi în Franţa în numele păstrării dreptului la diferenţă au produs acest amestec explozibil care detonează la intervale regulate suburbiile franceze. “La începutul anilor 80 în numele dreptului la diferenţă, conceptul de asimilare a fost abandonat. Dacă toate culturile au valoare egală, de ce ar trebui ca imigranţii să fie turnaţi în acelaşi tipar? Ei au fost deci invitaţi să rămână, păstrându-şi obiceiurile. Discursul oficial, paralizat de ideologia antirasistă, a renunţat să-i mai înveţe regulile juridice, morale şi educative pe baza cărora a fost construit pactul social al francezilor.”[7] Fapt ce-l face pe analistul francez să recunoască cu amărăciune “nu mai există o societate franceză omogenă, ci o suprapunere de societăţi pe teritoriul francez. În inima oraşelor, se prefigurează o anumită tendinţă de la începutul anilor 2000: regruparea etnică.”. Impunitatea delicvenţilor, mai ales a celor minori duce la “Explozia de delincvenţă este produsul unei societati dezmembrate de o mentalitate individualistă, de spirit hedonist, de declinul autorităţii, de respingerea regulilor, destrămarea familiei, criza şcolii, pierderea de repere, relativismul moral. Dacă totul ni se cuvine, de ce bunurile vecinului meu să nu fie ale mele? Dacă cel mai important este să ai bani, de ce să nu te serveşti în mod direct ? Dacă nimic nu are valoare, de ce o viaţă umană ar valora ceva ?”[8]
Situaţia este atât de gravă încât autorităţile franceze nu mai ştiu ce să facă pentru a preveni violenţele minore (aparent) din sistemul educaţional. O ultima încercare de a restabili ordinea în scoli ne-a fost prezentată în ediţia din 5 octombrie a ziarului Le Figaro care anunţa înfiinţarea brigăzilor şcolare mobile, formate din 20-40 de membri cu aptitudine speciale (foşti membrii ai forţelor armate, jandarmeriei, buni cunoscători ai artelor marţiale, cu aspect fizic intimidant) care se vor ocupa de asigurarea ordinii în şcoli. Echipa se deplasează rapid la cererea directorilor care se confruntă cu probleme de siguranţă (bătăi între bande, agresiuni ale profesorilor, delapidări, trafic de droguri etc.) Această iniţiativă aparţine Preşedintelui Sarkozy, brigăzile şcolare mobile devenind extrem de necesare după ce douăzeci de tineri înarmaţi şi purtând cagule au luat cu asalt un liceu din Gagny în aceasta primăvară. Îngrijorător pare a fi faptul că într-o săptămână de existenţă echipa din Aulnay-sous-Bois a avut doar activitate de teren!
Individualism şi religie
Individualismul împins către extremă distruge coeziunea socială. “Nu este grăitor faptul că dansul în cuplu nu mai e la moda? Partenerul este o constrângere în plus. Libertatea absolută înseamnă individul singur cu el însuşi. (…) Societatea noastră de masă, care nu mai articulează convingerile comune şi valorile împărtăşite, se aseamănă cu o dună de nisip unde indivizii nu sunt decât nişte grăunţe măturate de vânt. Ce-i leagă pe unii de alţii? Din nou, se repune aici problema dispariţiei autoritarii. Daca individului nu i se poate impune nimic, totul este posibil. Daca totul are aceeaşi valoare, nimic nu mai are sens. Lipsit de criterii şi repre ce ar ţinti dincolo de persoana lui, omul este definitiv lăsat în seama lui, limitat la pulsiunile, pasiunile şi dorinţele sale. Chiar dacă va muri din aceasta cauza”[9] Distrugerea creştinismului francez este un proces de cel puţin doua secole, începând de la celebra Revoluţie din 1789 şi reprezintă cel mai îndelungat chiar daca nu si cel mai radical proces de decreştinare a unei ţări. Efectele au dat rezultate remarcabile, a se vedea şi numărul celor care se mai declară creştini în Franţa (un cetăţean din doi, doar 5% mai participând la slujba de duminică!) “Creştinii au voie să-şi manifeste credinţa, dar cu condiţia să nu deranjeze pe nimeni. Papa Benedict al XVI-lea interpretează negarea transcedenţei ca pe o dictatură a relativismului: dacă nimic nu este sacru, totul are aceeaşi valoare. Or, o lume total profană, fiind goală de sens, lipseşte societatea de o dimeniune indispensabilă omului, transformându-l într-o pradă uşoară pentru divinitatea epocii: banul.”[10] căci “credincioşi sau nu, dacă vrem să redăm coerenţa societăţii noastre, va trebui să ţinem seama de originile noastre creştine.”Dostoievski remarcase foarte pertinent, idee ce este reluată şi de Sevillia fiind până la urmă osatura cărţii, dacă Dumnezeu nu mai există atunci orice este posibil. Creştinismul reprezintă o provocare pentru fiinţa umană, provocare ce ar trebui să scoată la iveala ceea ce e mai bun în ea, in timp ce laicizarea galopantă cu toate componentele ei, de la consumism la totalitarismul sexual, pentru a folosi expresia lui Sevillia goleşte omul de ceva preţios, de spiritualitatea sa adresându-se celor mai întunecate cotloane ale psihicului uman (scatologie, pedofilie, pornografie, voyeurism etc.). Şi ştim bine cât de periculos este momentul când omul îşi uită latura morală. “Relativismul cultural nu este lipsit de consecinţe: efectele sale se resimt în profunzime. O societate care îşi dispreţuieşte sau care îşi reneagă moştenirea, care şi-a pierdut punctele de reper rătăceşte la întâmplare. Incapabilă să-şi recunoască valorile proprii, ea nu se mai preţuieşte pe sine.”[11]
Societăţi diferite
Citind fascinanta analiză a lui Sevillia ai impresia că vorbeşte în bună măsură despre situaţia societaţii româneşti şi nu a celei franceze şi aceasta pentru că problemele pe care le cunosc cele două ţări sunt până la un punct similare. Ce apropie degradarea socială franceză de cea românească? Un sector public supradimensionat care stoarce din venitul naţional resurse foarte mari; îmbătrânirea populaţiei; împrumutarea masivă a statului pentru a acoperi deficite din ce în ce mai mari; imposibilitatea structurală de reformare a societăţii indiferent de conducerea politică etc. Ceea ce diferenţiază cele două societăţi este însă la fel de important: în primul rând trebuie să recunoaştem că economia franceză nu se compară la nivel de performanţă cu cea românească. Daca cea franceză este mult mai eficace în schimb ea trebuie să susţină o populaţie de trei ori mai numeroasă decât cea a României şi, nu în ultimul rând, minorităţi neasimilabile care creează mari probleme societăţii franceze, ceea ce nu este cazul în România unde singura problemă adevărată de natură etnica este cea a integrării romilor. O altă deosebire între cele două ţări rezidă în gradul de laicizare şi fragilizare a legăturilor familiale. Dacă în Franţa creştinismul cunoaşte de câteva decenii bune ( proces care s-a accelerat după 1968) un reflux total, aparent ireversibil, poporul roman păstrează un ataşament (uneori de faţada, e drept) faţă de ortodoxie datorat în parte şi regăsirii libertăţii confesionale după o jumătate de secol de opresiune a credinţei creştine. Dacă creştinismul nu a fost dezrădăcinat prin forţă de către regimul comunist sperăm ca el să nu fie asfixiat de către consumismul prezent care tocmai prin bunăstarea pe care o încurajează prin orice mijloae ( chiar si cele nesănătoase, vezi criza sub-primelor din America) poate să îşi piardă din vigoare şi să lase locul unei crize morale de proporţii, cum este cazul în Franţa. Societatea românească în ciuda fragilităţii sale aparente pare a păstra totuşi un dram de conservatorism de sorginte rurală privit ca un sistem auto-imunitar. Familia îşi păstrează locul ei esenţial chiar dacă rata divorţurilor în mediul urban a crescut spectaculos. Germenii unei viitoare infestări şi-au făcut timid apariţia (vezi activismul infimei minorităţi homosexuale etc.) În plus societatea româneasca are o tentaţie istorică de a imita modelele occidentale, corectitudinea morala fiind poate cel mai prost dintre ele.
Ca o cireaşa pe tortul cărţii lui Jean Sevillia ne-a parvenit ştirea ultimului scandal din Franţa unde ministerul Culturii, Frédéric Mitterand, nepotul fostului preşedinte socialist este ţinta criticilor şi este chemat să demisioneze pentru că a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu băieţi (spun contestatarii)- tineri bărbaţi de aceeaşi vârsta chiar daca bine plătiţi (susţine ministrul Culturii pentru a-şi diminua vina) tocmai în Asia! Un pasaj din cartea sa “Viaţa rea”, un “roman de inspiraţie autobiografică”, apărută în 2005 şi care s-a bucurat de o primire călduroasa din partea criticii, fără a suscita polemici, a fost reinterpretată în perspectiva scandalului legat de arestarea lui Roman Polanski în Statele Unite pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu o minora de 13 ani. Ce diferenţă uriaşă între două societăţi, cea americană unde o infracţiune este pedepsită şi după zeci de ani şi Franţa unde aproape totul este permis (mai puţin, după cum observă şi Sevillia, religia creştină). Frédéric Mitterand are trei copii al căror nume iară spune totul privind distrugerea familiei franceze:Mathieu, Said, Jihed. Francezii de azi nu ar trebui sa uite cuvintele pe care de Gaulle le-a spus lui Alain Peyrefitte: “mă bucur că există francezi asiatici, negri sau metişi. Asta dovedeşte că Franţa este deschisă faţă de toate rasele şi că are o vocaţie universala. Dar cu condiţia ca ei să rămână o minoritate. Noi suntem totuşi, înainte de toate, un popor european de rasă albă, de cultură greacă şi de religie creştină.” Cuvinte care spuse astăzi de vreun om de stat francez probabil că i-ar provoca demiterea imediată şi, în plus, câteva procese. Căci libertatea de conştiinţa se pare că se aplică numai într-un sens.
[1] Dicţionarul de medicină Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998.
[2] Jean Sevillia, Corectitudinea morala- cautam cu disperare valori, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009
[3] Editura Humanitas, Bucuresti, 2005
[4] Ibidem, pag.59
[5]Jean Sevillia, Corectitudinea morală- căutăm cu disperare valori, pag. 38-39
[6] Ibidem, pag.91
[7] Ibidem, pag.125
[8] Ibidem, pag.118 Vezi si ştirile din ziarul Le figaro din 9 octombrie http://www.lefigaro.fr/actualite-france/2009/10/09/01016-20091009ARTFIG00012-quand-les-bandes-se-dechainent-en-plein-paris-.php
[9] Jean Sevillia, Corectitudinea morala- cautam cu disperare valori pag.52-53.
[10]Ibidem, pag.189
[11] Ibidem, pag.178-180
