„Steffi. Putere publică, durere personală”, de Sue Heady
Editura Publica, Colecția Victoria Books, Bucureşti, 2015
Traducere din engleză de Florin Tudose
Pătimașul spectator de tenis, ce am fost întotdeauna, avea cu totul alte pasiuni în anii 1990 în privința tenisului feminin profesionist. La începutul acelei perioade, în care la televizor erau difuzate primele turnee importante după mai multă vreme, eu eram pasionat de forța și tinerețea Monicăi Seleș, de faptul că la doar șaptesprezece ani, ea avea victorii după victorii și reușea să întrerupă cumva hegemonia lui Steffi Graf. A existat doar o perioadă de doi ani în care Monica a fost în prim planul tenisului mondial, pentru ca un accident nefericit – înjunghierea sa de către un fan fanatic al lui Steffi – să întrerupă pentru totdeauna (revenirea nu a fost un succes la fel de mare!) încercarea sa de a fii cea mai bună. Am urât acel accident, așa cum, cred, o uram și pe Steffi pentru ”vina” de a avea asemenea suporteri și un joc așa de bun.
Timpul a estompat toate aceste sentimente și acum am putut privi cu detașare și cu interes biografia lui Steffi Graf, semnată de Sue Heady, publicată pentru prima dată în 1996 (când jucătoarea din Germania era încă în formă, deși era tot mai măcinată de accidentări) și tradusă acum în versiune românească la Editura Publica. Și chiar a fost o experiență plăcută, pentru că, deși este o biografie obișnuită, fără înflorituri (precum cea a lui Agassi), ne sunt prezentate o seamă importantă de amănunte interesante, pe care nu le-ai afla la o simplă privire pe Wikipedia.
Steffi Graf a avut o carieră excepțională, fiind în continuare considerată una dintre cele mai bune jucătoare a tuturor timpurilor. Pasiunea sa pentru tenis a fost dublată de o ambiție enormă, susținută, din umbră și nu numai, de tatăl său, fiind o personalitate ambițioasă, puternică, introvertită, aproape fără prieteni în rândul jucătoarelor și oficialilor, întotdeauna țintind trofeele și locul întâi în lume. Poate și din această cauză, nu a fost mereu una dintre preferatele publicului, dar nu numai asta: publicul ține des cu outsider-ul, cu cel considerat mai puțin favorit și, de aceea, mai simpatic. Adevărul este că Steffi câștiga prea des.
Iată ce spune, din acest punct de vedere, agentul imobiliar Dorin Kollmeier, care s-a antrenat cu tatăl lui Steffi, Peter, pe terenurile din Bruehl:
”Peter punea presiune pe Steffi, zicându-i că nu ar trebui să piardă niciun meci, că ar trebui să câștige de fiecare dată cu 6-0, 6-0 și, când pierdea, îi spunea să se lase, dar toate acestea au funcționat în avantajul ei, motivând-o să se antreneze mai mult și să-și îmbunătățească jocul.”
Steffi a avut un tenis elegant, cu o dreaptă fenomenală și cu un slice pe rever care înnebunea fiecare adversară. Un tenis parcă din altă epocă, ce a făcut tranziția de la rivalitatea Evert-Navratilova, trecând prin Hingis, la surorile Williams, de la tenisul frumos și elegant la maxima exploatare a forței. Desigur, sunt și aici excepții, dar ceea ce a făcut Steffi a fost să aducă o anumită formă superioară de concetrare pe terenul de tenis, exprimând foarte puține emoții sau niciuna, fiind în același timp dedicată și eficientă.
A avut, în același timp, mai multe probleme provenind din plan exterior terenului de tenis, deși în legătură evidentă cu acesta: problemele masive cu fiscul avute de tatăl ei; rivalitatea cu Monica Seleș, despre care am vorbit mai sus, care a culminat cu atacul asupra acesteia; accidentările tot mai frecvente spre finalul carierei. A trecut peste toate acestea tocmai datorită structurii sale puternice, având serii impresionante de victorii, asemănătoare, poate, celor reușite mai târziu de Roger Federer.
”Nu aș fi ajuns unde sunt azi dacă nu aș fi fost o persoană stabilă, disciplinată, ambițioasă. E nevoie de o anumită structură a personalității pentru a ajunge numărul 1 în tenis.” (Steffi, 1988)
