Solenoid sau autobiografia alternativă a lui Mircea Cărtărescu

”Solenoid”, de Mircea Cărtărescu

Editura Humanitas, Ediția a III-a, București, 2017

Nu e uzual, dar mă simt îndemnat să-mi încep cronica cu un citat. Citat care, zic eu, clarifică întrucâtva opinia autorului despre viaţa şi opera sa. Iată-l:

„Dacă poemul meu, Căderea, ar fi fost bine primit în şedinţa Cenaclului Lunii din acel noiembrie-ndepărtat, azi aş fi avut poate zece cărţi cu numele meu pe copertă, romane şi poeme şi eseuri şi scrieri academice, aş fi fost poate în manuale şi aş fi invitat la târguri de carte în îndepărtate ţări nordice. Aş fi fost furat de jocul cu lumini şi desavârşiri. Aş fi câştigat lumea, în singurul fel în care e posibil aşa ceva: prin pierderea pas cu pas a propriului suflet.”

După cum se ştie, într-una dintre realităţi lucrurile chiar aşa s-au petrecut: poemul Căderea a fost apreciat de marele critic şi studentul la filologie Mircea Cărtărescu a intrat triumfal în „jocul cu lumini şi desăvârşiri”. Un mic scandal de plagiat n-a făcut decât să atragă şi mai mult atenţia asupra lui. Zece cărţi (probabil, nu le-am numărat), câteva notabile, una desăvârşită (după gustul meu). Traduceri, premii, includerea în manuale, tot tacâmul. Cum e să fii profesor de literatură şi să ţii cursuri despre opera ta? La îndemână nu pare, în orice caz. Deşi, pe undeva… Iar studenţii, elevii, cum gustă ei asta? Nimeni nu poate şti adevărul întreg.

Dar unui scriitor, o singură realitate nu-i e de ajuns. Dacă-i era se făcea reporter sau orice altceva. Aşa că cercetează şi alte realităţi şi întâlneşte una în care Căderea chiar a fost o cădere, închizându-i definitiv drumul spre cariera literară şi oferindu-i, tot definitiv, una de profesor de română la o şcoală mai curând rurală din Bucureşti. Citatul de mai sus, ca şi cele care urmează, provin, desigur, din această a doua realitate. Mai întâi suferă, într-un târziu se justifică: „N-am ajuns scriitor pentru că n-am fost, de la-nceput, scriitor. Am iubit literatura ca pe un viciu, dar n-am crezut cu adevărat că ea este calea. Nu mă atrage ficţiunea, n-a fost visul vieţii mele să adaug câteva uşi false pe pereţii literaturii.”

I-a salvat asta sufletul? Greu de spus. De fapt, scriitorul, chiar dacă nu publică, tot scriitor rămâne (precum pictorul, compozitorul…). Adică nu-şi poate limpezi stările decât punându-le pe hârtie. Vorbele ocolesc esenţialul, plus că au prostul obicei să mai şi zboare. Şi atunci ce să facă bietul om ca să nu-şi înstrăineze complet sufletul? Să nu-l piardă într-o realitate cu care nu poate comunica? Ce altceva decât să scrie? Doar pentru sine, fireşte, dar să scrie: un jurnal, ceva, unde să-şi jupoaie gândurile, să le palpeze conformaţia internă, arterele, venele, inervaţia, tot! Visează, are coşmaruri? Nu-i nimic, le scrie şi pe ele, să vadă dumnealor că nu-i de joacă. Iar pielea astfel rezultată devine suportul ideal pentru scris. Nici nu se poate concepe un altul mai bun, mai cald, mai apropiat. Mai natural. Apoi, când se adună mai multe asemenea piei complet tatuate, ca să le dea înţeles, tot pentru sine, scriitorul le pune împreună. Iar ele, precum odinioară pergamentele, iau ca prin minune formă de carte. Care acum se numeşte Solenoid.

Ciudat titlu! Să fie nevoie de un manual de electrotehnică ca s-o poţi citi? Pentru că mulţi dintre noi nici nu ştim prea bine ce obiect anume desemnează acest cuvânt. Ceea ce, fireşte, cartea fiind scrisă doar pentru a fi scrisă, nu şi citită, contează prea puţin. Ce contează este că aparatul, instalaţia, ce-o fi, îşi are rolul său. Face legătura între lumi: apeşi un buton şi ajungi nu doar să levitezi (la început un epifenomen agreabil şi-atât), ci să observi şiruri nesfârşite de realităţi, paralele, suprapuse, întrepătrunse. Aberante, ca toate realităţile. Şi nu numai că le observi, le şi trăieşti. Ajungi la asta, deja am spus-o, numai dacă scrii. Altfel le uiţi, ca pe vise, şi nici adevărul din ele nu-l poţi apuca. Grea viaţa scriitorului care scrie numai şi numai pentru sufletul său! Faima, onorurile, ar compensa cumva. Dar aşa?

Aşa are parte de o altă răsplată. Sau pedeapsă? Martiriu? Lumile în care pătrunde nu se opresc la decorul anost văzut de la fereastra etajului cinci, sau din curtea dintre blocuri de unde accesul fie şi în cea de-a treia dimensiune rămâne un vis. Din sanatoriul de copii tuberculoşi de la Voila (cu toate că şi acolo…) sau de la catedra clasei cu progenituri ale unui mediu în dezagregare. Ci, proteice, îi dezvăluie faţetele unui multivers cu geometrii neeuclidiene, cu o ordine temporală sui generis, cu porţi dinspre nicăieri către undeva. Se cuplează prin tuburi transparente la biologia lui, la viscerele lui, îl includ. Şi atunci găseşte:

• O lume creată de cercetători ai celui de-al şaselea simţ: oniromantul Nicolae Vaschide care, speriind Bucureştiul cu talentele lui, a fost luat la Paris de psiholgul Alfred Binet şi prezentat egalilor săi. Tot acolo şi-a deschis mai târziu un atelier de modelat vise (informaţii obţinute de la strănepoata lui şi a prostituatei Chloe, Florabela, colegă de cancelarie cu scriitorul şi femeie totală, ultima dintr-o stirpe partenogenetică de exemplare feminine tot mai frumoase cu fiecare generaţie). Artistul (artistul?) Nicolae Minovici, fratele mai mic al doctorului Mina Minovici, cel cu Morga, care fotografiase tatuajele curvelor din Brăila şi le publicase într-un album bine primit de specialişti. Şi-a petrecut viaţa studiind, pe propriul trup, gât şi creier, efectele spânzurării şi modul în care se poate astfel atinge Nirvana. Matematicianul Edward Hinton, soţul lui Mary Boole (sora lui Ethel L.Voynich, autoarea „Tăunului”) şi inventatorul teseractului: „Teseractul, sau hipercubul, e dâra lăsată de un cub ce se mişcă într-a patra dimensiune, perpendicular pe lumea noastră, aşa cum glisarea unui pătrat într-a treia dimensiune generează cubul. (…) Un teseract e un obiect de contemplare şi meditaţie, un vehicul spre ţinuturile înalte pe care mintea noastră, izvorâtă dintr-un creier mult prea concret, prea bălos, prea moale, turtindu-se de la propria lui greutate, le caută cu febrilitate şi dor dintotdeauna.”. Însă Alicia, fiica lui Mary, deţinea talentul nativ de a vizualiza obiectele cvadridimensionale, „talent echivalent cu cel care i-ar trebui unui orb din naştere ca să vadă culorile.”

• O lume populată de făpturi din atlasele de parazitologie, sarcopţi gigantici şi blânzi plutind în lichidele lor hrănitoare, sau de fanatici ai câte unui adevăr neînţeles: Virgil, „stingher, lipsit de aură şi de harismă”, dar urmat până-n pânzele albe de personaje din Bosch. Profund plictisit de mantia de Crist Vindecător cu care-l drapează pichetiştii, este totuşi convins de rolul său decisiv în acţiunea de salvare a lumii. Va afla singur măsura în care se poate încrede în astfel de iluzii. De bibliotecarul Palamar, savantul execentric cultivând sub propria-i piele sarcopţi pe care se preocupă să-i mântuiască, şi unul dintre ciceronii scriitorului prin acea lume. Îi împrumută o copie a Manuscrisului Voynich, şi el niciodată citit (iată cum se leagă lucrurile!) şi deţine, fireşte, propriul solenoid sub fundaţia casei. Căci solenoizi de diverse mărimi şi puteri se găseau în mai multe puncte ale oraşului, în locurile pe unde, mult timp crezând că întâmplător, viaţa i-a purtat scriitorului paşii; chiar şi sub şcoala din Colentina era unul. Despre Manuscrisul Voynich nu ştiu ce să spun, cum nu ştie nimeni, dar pare a fi strămoşul în linie directă al celui de faţă. Iată cum îl descrie bibliotecarul: „E scris pe pergament într-o limbă necunoscută şi ilustrat cu imagini de plante de asemenea neidentificate. Alte ilustraţii arată constelaţii şi semne zodiacale, diagrame ce par alchimice. Stranii sunt imaginile de femei planturoase, livide, ce se-mbăiază goale în bazine cu un lichid verde, alimentate de reţele de canale şi conducte ce par vegetale, de parcă lichidul ar fi seva unor plante gigantice iar femeile – femele grase şi imobile de păduchi lânoşi, ascunse sub carapacele lor protectoare.” De fapt, filiaţia apare ca evidentă.

Deşi incomensurabile, lumile acestea aveau totuşi un centru, o Mecca a lor: vechea Morgă de pe cheiul Dâmboviţei, care nu mai există acolo din motive expuse limpede în carte. Dincolo de a fi doar un templu al morţii, ca orice morgă, era templul zeiţei Damnării, a cărei statuie colosală levita majestuos, în zumzet pulsatil de solenoid, deasupra uriaşului scaun dentar drept tron. Unii îi simţeau instinctiv puterea, alţii i se închinau doar atunci când i-o vedeau, dar toţi, toţi, îşi trăiau vieţile sub semnul ei. Şi, în cor, „strigau singurul cuvânt care adună în el tot eşecul singurătăţii noastre: ajutor! … Madreporul uman striga minute sau ore-n şir acest cuvânt, mereu mai adâncit în sine şi obsedat de sine, rugăciunea de pe urmă, când toate rugăciunile au dat greş.” Nouă pagini compacte de strigăte de ajutor, doar-doar va răspunde cineva. Dar cine?

E cât se poate de clar că toate astea spre a se izbăvi aveau nevoie de o jertfă, şi scriitorul ştie că jertfa cerută e chiar a lui. Viaţa lui, pe care venise pregătit să i-o ofere zeiţei Damnării: fetişurile şi spaimele copilăriei solitare, apoi ecorşeele gândurilor care închipuiseră acea lume înspăimântătoare şi totuşi fascinantă care-l domina. Care-l dominase. Apoi, într-un sfârşit, manuscrisul însuşi, cel scris spre a nu fi citit, cel prin care sperase să-şi salveze sufletul: „Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinlăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părţile de el, surd şi orb la orice m-ar distrage de la munca mea de ocnaş. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe o carte. Aici, în pântecul manuscrisului, rătăcind prin intestinele lui întortochiate, ascultându-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt şi însoţitorul ei obligatoriu, nebunia.” Zeiţa le acceptă pe toate şi, în singurul mod în care zeii îşi primesc ofrandele, se hrăneşte cu ele, sporindu-şi puterile. Puteri pe care le va folosi ca să comande solenoizilor să smulgă lumea aceea morbidă din sufletele celor care mai puteau fi salvaţi şi s-o ducă departe. Ce scriitorul nu i-a oferit din viaţa lui zeiţei, şi nici zeiţa nu i-a cerut să-i ofere, au fost modesta lui carieră de profesor de română, şi familia: cele două Irine, soţia şi fiica. Dar manuscrisul a fost ars prin ardere de tot, şi abia asta l-a eliberat.

N.B. Am conceput articolul ca pe un ghid de lectură, în primul rând pentru mine. Mărturisesc că până a nu scrie despre carte, îmi scăpaseră adevărata semnificaţie a finalului, cât şi reculul său, resimţit în perceperea textului. Citind, am fost adesea tentat să iau ca atare fantasmele (de ce nu şi o astfel de lume?), punându-le în seama unei imaginaţii debordante şi morbide şi negăsind astfel nimic în plus faţă de litera textului. Ceea ce, acum ştiu, este departe de a fi aşa; dar n-am aflat asta decât scriind. Fiind posibil ca aşa ceva să li se întâmple şi altora, o soluţie ar fi o a doua lectură a cărţii. Un alt cititor ar putea să încerce, aşa cum am făcut eu, să scrie despre ea; iar pentru ceilalţi, acest ghid ar putea fi util. De altfel, o carte importantă începe să trăiască abia după ce iese în lume şi este intrepretată. Precum o simfonie.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.