Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, de Victor Suvorov

Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, de Victor Suvorov

Editura Polirom, Colecţia Hexagon, Iaşi, 2012
Traducere din limba rusă de Radu Părpăuţă

Victor Suvorov este un autor prolific şi destul de controversat dupa cum lesne se poate observa citind pagina dedicata lui de pe portalul Wikipedia. In mod cert nu poate fi numit istoric, ci doar autor de carti istorice in care isi exprima de cele mai multe ori puncte de vedere ne-ortodoxe, contondente despre evenimentele din secolul trecut îmbinand cercetarea istorică, atâta cât poate fi ea într-o Rusie care are în continuare mare grijă la secretele ei căci, să nu uitam, Putin are ceva urme de acoperit cu emiterea de ipoteze. În limba română au fost traduse mai multe volume scrise de fostul ofiţer al Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Apărarii din URSS care a defectat în 1978, stabilindu-se în Marea Britanie unde scrie.

Esenta ultimei cărţi[1] publicate în România care poartă marca Suvorov se poate rezuma simplu: Hitler a fost complet nebun cand a atacat în iunie 1941 Uniunea Sovietică. Întregul volum se axeaza pe demonstrarea acestei teze, in subsidiar Suvorov avand de disputat diverse meciuri încinse în campionatul Rusiei de istoriografie, ba cu reprezentanţi de seamă ai memorialisticii militare sovietice precum mareşalul Jukov sau cu alţi istorici de factură comunistă şi neo-comunistă. Miza este destul de mare şi se învârte în jurul unui detaliu aparent uitat dar care schimbă complet perspectiva atacului nazist: de ce Armata Rosie a fost surprinsă în iunie 1941 şi, în ciuda dotării militare mult superioare Wehrmachtului, a fost complet depăşită iar Stalin a fost nevoit să-şi mute trupele din Siberia Orientală pentru a stăvili asaltul german în faţa Moscovei? De ce Armata Rosie nu aştepta un posibil atac german la o sută-două de kilometri de noua graniţă a celor doi aliaţi, graniţa din Polonia? Pentru că, simplu, ea însăşi se pregătea să atace. Iar dacă ar fi avut ocazia să atace ea prima, în prisma noilor informaţii despre dotarea cu armament a Armatei Roşii, este puţin probabil ca armata germană să-i fi putut face faţă.

Această ipoteză este preferată de către Suvorov care găseşte destule argument solide pentru a o susţine. Efortul istoriografic şi memorialistic sovietic ulterior, prin care se încerca consolidarea ipotezei că Armata Roşie avea tancuri, avioane şi tunuri proaste, soldaţi nepregătiţi şi fără experienţă (chiar dacă Armata Roşie avea cel puţin tot atâta experinţă militiară precum Wehrmachtul având în vedere că luptase împotriva japonezilor în Mongolia în 1938 şi împotriva finlandezilor în 1939-40, fără a pune la socoteală experienţa militară din timpul războiului civil spaniol, unde sovieticii, asemeni germanilor şi italienilor şi-au testat în lupta echipamentele militare) era menită atât a arunca praf în ochii occidentalilor, noii duşmani din timpul Războiului Rece dar, mai ales, a explica eşecurile usturătoare din prima parte a războiului din est.

Căci, până la urmă, nici cartea lui Suvorov nu este complet clară in acest punct: dacă sovieticii erau atât de bine înarmaţi, bine conduşi, cu un spionaj militar excelent iar germanii prost echipaţi, cu un Hitler aberant în luarea deciziilor strategice, fără rezerve, fără o cunoaştere aprofundată a geografiei, potenţialului economico-militar sovietic în ciuda unor regimente atât de militari germani cât şi de ingineri care s-au antrenat sau au muncit în U.R.S.S. după 1918 cand cele doua puteri s-au apropiat ( Germania făcea aceasta pentru a scăpa de prevederile Tratatuilui de la Versailles) fără a mai pune la socoteală minoritatea germană din URSS, cum se explică faptul că totuşi, germanii au ajuns în Caucaz, la porţile Moscovei, blocând Leningradul, cucerind Crimeea, ajungând la câteva zeci de kilometri de Groznîi şi câmpurile petrolifere? Să-şi fi dorit Stalin ca Hitler să-i distrugă jumătate din partea cea mai înfloritoare a Uniunii Sovietice? Puţin probabil. Germanii au intrat în U.R.S.S. cu 4300 de tancuri, marea lor majoritate fiind învechite, inapte de o confruntare de anduranţă, multe fără să aibă măcar tunuri demne de acest nume, altele reprezentând capturi de război din campaniile anterioare, tancuri cehoslovace, de care avea si Armata Română, tancuri franceze, britanice etc. În acest timp, Armata Roşie deţinea cam 23.000 de tancuri, aproape toate modelele aflate în dotarea ei fiind net superioare prin prisma parametrilor tehnici (blindaj, capacitatea motorului, calibrul tunului etc.) celor germane. Adică, spusă pe şleau, într-o înfruntare directă, cele sovietici nu ar fi avut probeleme în a le distruge pe cele germane în timp ce cele germane ar fi avut foarte puţine şanse să le afecteze pe cele sovietice.

Şi în viziunea lui Suvorov, ceea ce a declanşat războiul a fost Pactul Ribbentrop-Molotov  „Acest pact l-a pus pe Hitler in situatia de a purta un război de uzură, iar acest lucru însemna prăbuşirea. În afară de aceasta, Germania ducea războiul pe câteva fronturi simultan, ceea ce însemna de două ori pieire. Tot ce a urmat după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov sunt numai detalii, etape ale căii lui Hitler către sinucidere. (…) Hitler a vrut să joace cărţi cu Stalin şi a pierdut Germania, Europa şi propria viaţă. În 1941, considerând că a dat de un trişor, Hitler l-a pocnit în cap cu sfeşnicul, luându-l prin surprindere pe Stalin. Acesta nu se aştepta la aşa ceva. A resimţit dureros lovitura. Însă principalul lucru fusese deja făcut. Stalin câştigase deja de mult.”[2]

Suvorov, ca mulţi alţi estici care au cunoscut direct regimul comunist, nu face mari nazuri în a aşeza pe acelaşi palier cele două tumori ale omenirii din secolul al XX-lea atât din punct de vedere al extremismului totalitar cât şi al obârşiei lor: din partea Stângă. Că NSDAP a deviat către un rasism sângeros, este evident însă o groază de elemente îl menţin în strânsă rudenie cu  regimurile comuniste (ateismul dubios, lupta activă împotriva Bisericii Romano-Catolice, ura fata de capitalismul economic şi libertăţile cetăţeneşti de tot felul, atracţia către un sistem economic centralizat- să nu uităm şi care era culoarea dominantă a drapelului nazist roşul!) Ba o face chiar foarte expresiv. „Că este leninist, hitlerist, nu este mare diferenţă. Haideţi să nu mai stabilim care sort de fecale este de calitate mai bună. Ei aveau o barbarie de un anumit soi, noi de alt soi. Dar şi unul, şi celălalt sunt socialism adevărat. Şi nu vă aşteptaţi la alt socialism. Ni se spune că socialismul lui Ejov, Buharin, Himmler, Hrusciov, Eichmann, Ceauşescu, Mao, Castro şi alţii de genul lui Pol Pot este o denaturare a unei idei măreţe. Aşa spun chiar socialiştii. Iar declaraţiile lor se pot traduce printr-o singură frază: haideţi să mai încercăm o dată”[3]

Suvorov pune accentul şi pe diferenţele majore dintre caracterele celor doi dictatori care au marcat secolul trecut: Hitler şi Stalin. Primului, îi face un portet dintre cele mai respingatoare în timp ce imaginea lui Stalin este una pozitivă în sensul că zugrăveşte un Stalin meticulos, calculat, rece, taciturn, zgârcit la cuvinte, care-şi cunoştea tot timpul interesul personal. Probabil că nunaţele sunt necesare, nici Hitler nefiind chiar atât de bou (căci cam asta e imaginea pe care o fabrică Suvorov) şi nici Stalin atât de iluminist. Dacă se poate discuta la nesfârşit despre calităţile şi defectele celor doi mari dictatori sângeroşi ai secolului trecut (pe cel de al treilea, Mao Ze Dung, nu-l avem în vedere) care s-au aflat iniţial în relaţii deosebit de cordiale, cert este că Hitler a murit în ruinele Germaniei şi ale bunkerului său în timp ce Stalin a făcut-o în datcha sa de lângă Moscova, după opt ani de la sfârşitului celui de al Doilea Război Mondial, nu înainte de a-şi fi extins imperiul peste tot unde se putea, din Germania de Est până în Coreea de Nord. Cele două portrete antinomice vin din nou să reconfirme faptul că un om politic avar cu cuvintele (cum era Stalin) are o inteligenţă şi capacitate de manevră mult mai mari decât un palavragiu incurabil (precum era Hitler, un adevărat austriac boem căci mărturiile dovedesc că iubea să se audă perorând ore întregi atât generalilor cât şi secretarelor).

Interesantă este şi părerea controversatului autor faţă de imaginea pe care Stalin ar fi avut-o despre Hitler, o presupunere personală căci Stalin a avut grijă să ducă cu el în mormânt aceasta „mai degrabă Stalin privea la Hitler tot aşa cum privea la Nikolai Ivanovici Ejov, comisarul general al Securităţii Statului. Atât timp cât Ejov i-a lichidat pe duşmanii lui Stalin, acesta a băut în sănătatea lui, i-a făcut cadouri lui Ejov, l-a decorat cu ordine, a născocit pentru el titluri şi funcţii. Dar iată că Ejov şi-a jucat rolul, iar apoi Stalin l-a strivit un unghia ca pe un paduche plin de sânge faţă de care nu simţi altceva decât repulsie. Hitler a făcut în Europa, pentru Stalin, aceeaşi treabă ca şi Ejov în interiorul ţării: a lichidat duşmanii şi a netezit calea pentru triumful lui Stalin.(..)În orice caz, Stalin nu-l considera pe Hitler un geniu.”

Trebuie remarcat faptul că Suvorov se apleacă şi asupra Basarabiei, încercând să înţeleagă „De ce avea Stalin nevoie de Basarabia?” Din perspectiva pregătirii unor operaţiuni militare ofensive îndreptate împotriva Poloniei ocupate de trupele germane, înglobarea Bucovinei de Nord în iunie 1940 începe să capete sens (de ce doar nordul acestei provincii şi nu toată căci Stalin era obişnuit să ia cât îi trebuia?). Stalin nu ar fi dorit să aibă un potenţial cuţit înfipt în coastele corpurilor sale de tancuri. Suvorov afirmă că Stalin avea nevoie de Basarabia pentru a bombarda câmpurile petrolifere şi rafinăriile româneşti. O altă explicaţie a cotropirii celor două provincii, de-a dreptul rizibilă, în concepţia lui Suvorov: Stalin avea nevoie de locomotive şi vagoane cu ecartament european pentru că cele găsite în Polonia Orientală nu ar fi fost de ajuns pentru a transporta imensele cantităţi de furnituri şi muniţii de care ar fi avut nevoie Armata Roşie pentru a pătrunde în Polonia germană şi, mai departe, în Germania propriu-zisă. În cel mai bun caz aceasta este doar o speculaţie. Ne întrebăm câte locomotive şi vagoane au găsit ruşii în Basarabia şi Bucovina de Nord, având în vedere viteza cu care au încercat să fugă armata şi administraţia românească? Nu foarte multe.

Scriitura lui Suvorov are nerv şi de multe ori e nervoasă, autorul are de reglat nenumărate conturi cu contestatarii lui din fosta istoriografie sovietica ce primiseră directive de stat să acopere şi justifice cumva eşecurile de la începutul războiului. O armată visătoare şi nepregătită de câteva milioane de oameni stătea şi aştepta cu bucurie să fie nimicită! În logica bolşevică a ascunderii adevăratelor motive ale imenselor pierderi matareiale şi de vieţi omeneşti suferite de URSS este perfect logică dezvinovăţirea factorilor (care era de fapt unul singur, Stalin) de decizie care, de altfel nu au plătit nici un preţ. În fond, Hrusciov a dat vina pe Stalin, ţapul ispăşitor (bouc- emissaire) cel mai facil pentru că era mort. Trucarea istoriei nu a fost oare sportul favorit al comuniştilor?