”Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident”, de João Paulo Cuenca
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom Actual, Iași, 2015
Traducere din limba portugheză și note de Iolanda Vasile
Moto: ”Într-o zi vei înțelege că singurul final fericit posibil pentru o poveste de dragoste este un accident fără supraviețuitori. Da, Shunsuke, mica mea pacoste, micul meu fugu idiot: un accident fără supraviețuitori.”
Încă atunci de când citim titlul lung – Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident – al romanului scris de brazilianul João Paulo Cuenca, putem considera că ne aflăm în fața unei cărți ciudate. Cum poate fi singurul final fericit pentru o iubire un accident? Desigur, putem filozofa pe marginea acestei idei și să spunem că, într-o iubire fără sfârșit, moartea unuia dintre parteneri poate duce la o sfâșiere a celuilalt și, astfel, e mai convenabil ca o dragoste să se sfârșească printr-un accident fără supraviețuitori, nimeni dintre ei nu va suferi în acest caz. Dar aceasta e doar o filosofie ieftină și doar prima dintre ciudățeniile romanului.
Continuăm, așadar, prin a citi acest roman, scris de către un autor brazilian, care a decis să scrie o poveste neobișnuită de dragoste cu acțiunea în Japonia, dintre un japonez tipic și o tânără româncă, născută în Polonia. Așadar, nu putem spune altceva decât că este o harababură de personaje și locuri diferite. Ne aflăm într-un viitor necunoscut și îl urmărim pe Shunsuke Okuda, japonezul cuceritor, ce caută prin orice mijloace femei abordabile, pentru a le subjuga și a avea parte de clipe nemuritoare. Tatăl său este unul din maeștrii renumiți ai sistemului puterii absolute, un fel de Big Brother care guvernează, urmărește și influențează viața tuturor. Shunsuke știe asta, știe că fiecare iubită a sa este urmărită mai de demult și este, așadar, un masochist conștient, atunci când trece din floare în floare, căutând iubirea perfectă, urmărit sau condus de rețeaua enormă de echipamente electronice inteligente a părintelui său.
Totul se schimbă atunci când o întâlnește pe românca Iulana Romiszowska (cu nume polonez), iar aventura ciudată începe încă din primele clipe:
”Nu mai atinsesem nicio gaijin [termenul japonez pentru străin] înainte. Să o atingi pe Iulana Romiszowska e ca și cum ai atinge un animal necunoscut.” (pag. 31)
Relația lor e ciudată și toată încrengătura pe care a imaginat-o Cuenca este la fel. Se dă pe rând cuvântul mai multor personaje, care privesc toată situația din punctul lor de vedere, chiar și unui robot-femeie construit de tatăl Okuda, un fel de reîncarnare, clonă a defunctei sale soții. Pe rând, acesta din urmă încearcă să zădărnicească presupusa pasiune a fiului său pentru o europeancă și, prin metodele sale specifice, câteodată reușește, alteori dă greș.
Pentru că nu putea să lipsească un pic de exotism japonez, pe lângă satisfacțiile erotice produse de manechinul-clonă, avem și o adevărată descriere a lucrurilor pe care ar putea să le facă o străină sau o japoneză atunci când nu găsește în Japonia o ocupație decentă (or fi toate astea reale?):
”Ar mai fi și alte opțiuni: 1.să servească băuturi fără chiloți într-un bar cu oglinzi pe jos, 2.să se costumeze în profesoară și să alăpteze domni îmbrăcați ca niște bebeluși, 3.să se îmbrace cu colanți din piele cu o deschizătură în partea de jos și să defecteze pe clienții săi (nu ar putea să mănânce decât orez și pește dacă s-ar dedica acestei îndeletniciri), 4.să frecventeze un club de swing și să se închirieze cuplurilor, 5.să își vândă trupul într-o vitrină și să stea la taclale, semi-dezbrăcată, cu bărbați prin interfon, în timp ce învăța japoneza, 6.să se specializeze în inversiune și să introducă falusuri de cauciuc precum și propria limbă în tineri așezați pe vine pe un scaun de metal proiectat tocmai în acest scop din punct de vedere anatomic.” (pag. 123-124)
Dacă tot Iulana Romiszowska este româncă, am găsit de cuviință să caut ceva frânturi din acest roman care să aibă legătură la țara noastră. E clar că autorul brazilian cunoaște ceva amănunte în legătură cu aceasta, pe lângă originea personajului și mai multe referiri la orașul Constanța, descoperind și o simpatică poezie despre geneza limbii române:
”Întreabă-te, Shunsuke, pacostea mea,
Ce ar spune ei în română
Prima limbă neolatină
Apărută pe malurile Dunării
După ce romanii au uitat-o acolo,
Latina care s-a amestecat cu daca,
Lexicul slav și verbele balcanice?” (pag. 125)
Așadar, ”Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident” mi-a creat impresia de roman incomplet, cu personaje slab conturate, iar multe paragrafe dintr-un roman și așa subțirel apar de mai multe ori doar din dorința autorului de a ilustra repetabilitatea situațiilor, a lumii. Am citit într-o recenzie din ”Suplimentul de cultură” că este un roman al singurătății. Pentru mine nu a fost decât o încercare nereușită de a hipnotiza cititorul cu o autoimpusă harababură. Nici măcar scenele de sex, atât de dese și de imaginative din literatura de factură japoneză, nu sunt reușite.
