”Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”, de Matei Vişniec
Editura Polirom, Colecţia Top 10+, Iaşi, 2012
Moto: ”E normal, într-o lume în care, de fapt, nimeni nu mai citeşte, toată lumea scrie… Cine şi-a imaginat vreodată că alfebetizarea obligatorie şi generală va avea acest efect pervers, şi anume că într-o bună zi fiecare fiinţă alfabetizată va încerca să scrie cărţi?”
Am scris despre cartea lui Matei Vişniec, apărută de curând în reeditarea Polirom din cadrul Colecţiei Top 10+, că este cea mai plăcută experienţă a acestui an. Construcţia unui roman profund, alambicat, impregnat cu personaje cât mai diverse şi diversificate nu a fost simplă, dar a reuşit cu adevărat: nu deseori am fost atât de prins de acţiune şi de gândurile celor care îl populează, încât aşteptam momentele în care puteam redeschide cartea pentru a vedea ce mai fac multele personaje şi, mai ales, unde duce această poveste. Spre un final trist, spre o rezolvare fericită sau, dimpotrivă, spre un final metafizic, al cărui înţeles nu se va cunoaşte niciodată?
În cele ce urmează, vă voi exemplifica una dintre direcţiile fundamentale ale romanului lui Matei Vişniec: mai este necesară literatura, mai este necesar ca în zilele moderne să mai scriem cărţi, să mai existe scriitori? Aceasta este, de altfel, şi tema fundamentală a romanului „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”, în care un editor necunoscut şi obscur, domnul Cambreleng, strânge într-o cafenea din Paris pe toţi scriitorii care şi-au pierdut vocaţia, pe cei care au căzut de pe culmile succesului, dar apar aici, tot pescuite de Cambreleng, şi oameni care se află în centrul unor întâmplări ireale şi care pot deveni „personaje” ale cărţilor viitoare. Totul într-o vâltoare plină de farmec care poate conduce la reînvierea literaturii şi cărţilor „moarte”, dar care poate determina şi apariţia unor capodopere.
Printre rânduri, domnul Cambreleng, eminenţa cenuşie a încercării de transformare a scriitorilor în unii neinfluenţaţi de lumea din jur şi dedicată doar literaturii, dă sfaturi acestora, îi îndrumă spre ceea ce consideră el că este viitorul, ba, atunci când este necesar, le mai dă şi cu manuscrisul în cap dacă nu respectă indicaţiile:
-niciun roman nu trebuie scris la persoana întâi: ”Nu, persoana întâi nu este o soluţie, mai mult decât atât, este o formă de naraţiune sinucigaşă. Scriind la persoana întâi nu faci decât să-ţi sapi singur o groapă din ce în ce mai adâncă şi să te înmormântezi singur în ea acoperindu-te cu cuvinte… Când scrii la persoana întâi de fapt gândeşti la persoana întâi, reconstruieşti lumea la persoana întâi… Nimic nu este mai otrăvitor pentru spirit decât gândirea la persoana întâi.”;
–literatura nu este viaţă, scriitorii trebuie să se detaşeze pentru a reuşi: ”Toţi scrieţi, tuna şi fulgera în tot acest timp domnul Cambreleng. Toţi consideraţi că aveţi ceva de spus, în loc, mai degrabă, să încercaţi să fiţi fericiţi. Nici unul dintre voi nu s-a gândit o singură secundă că viaţa ar putea să fie sacrificată şi vieţii, nu numai literaturii. Arătaţi-mi un singur om care să spună… mi-am sacrificat viaţa pentru viaţă. Când îi auzi pentru ce se sacrifică îmi vine să-i omor. Unul se sacrifică pentru copilul său, altul se sacrifică pentru mama sa, altul se sacrifică pentru fraţii săi… Câte femei nu pretind că s-au sacrificat pentru soţii lor ! Alţii se sacrifică pentru muzică, alţii pentru balet…”
Jocul personajelor, aşa cum este construit de Cambreleng, este intuitiv şi provocator. Din când în când, există serate literare în care se citesc în public manuscrisele, există momente în care editorul citeşte manuscrisul doar cu autorul, fără a spune niciun cuvânt, singurele mijloace de măsură a satisfacţiei sau insatisfacţiei acestuia fiind expresiile faciale. Cel mai interesant este jocul construcţiei de noi opere: un scriitor începe un nou roman, pentru ca apoi manuscrisul să fie pasat unui alt scriitor, după doar câteva pagini, care are posibilitatea să îl continue sau să îl rescrie. Şi aşa la infinit, din această amestec de stiluri de scriere, poate rezulta o capodoperă. Sau nu. Dar jocul este important.
Poate autorul să modifice o operă, să o construiască sau este supus unor forţe externe care îi determină direcţia de urmat odată ce se aşează în faţa hârtiei? Dacă pare uşor exagerată a doua opinie, iată ce spune Matei Vişniec: ”Literatura este un lucru misterios, în timp ce scrii şi te afli în raport direct, mistic aproape, cu pagina albă de hârtie, îţi dai seama că eşti supus unor forţe imposibil de definit cu precizie. Cuvintele, odată eliberate, au dreptul la anumite iniţiative. Ce orgoliu, să crezi că poţi construi tu însuţi o carte, când de fapt cuvintele te scriu pe tine şi te construiesc!”
Per ansamblu, Matei Vişniec a reuşit un roman fundamental pentru cultura română, cald şi impresionant prin forţa personajelor sale, construite în aşa de puţine pagini (un pic peste 300 în formatul mic al Colecţiei Top 10+). Dacă despre literatură şi felul în care trebuie ea scrisă şi formată în mintea scriitorului am vorbit mai sus, în final vă las cu o frază despre diferenţele dintre Europa de Est şi Occident, venită din partea unui scriitor care a trăit în ambele locuri suficient timp cât să emită concluzii: „Occidentul nu trăieşte…” Această frază o auzisem, într-adevăr, deseori, din gura multor confraţi scriitori din Europa de Răsărit. Pentru ei, şi în general pentru toţi esticii, viaţa însemna în primul rând un anume drept la improvizaţie. Cel puţin înainte de căderea comunismului, dacă te simţeai singur la Bucureşti, la Belgrad sau la Sofia, te duceai la cineva, te duceai să-ţi vezi prietenii fără să mai suni şi să mai iei rendez-vous. Pentru mulţi dintre est-europenii stabiliţi în Occident, marea schimbare nu a constat în deplasarea lor geografică în alt spaţiu unde se vorbea o altă limbă, ci în dispariţia acestei facilităţi. Cum să nu mai ai acces la nimeni, atunci când te simţi întristat, deprimat, mâhnit, când vrei să bei un pahar de vin sau o bere, sau când eşti, dimpotrivă, atât de fericit încât trebuie, trebuie să-ţi împarţi prea-plinul cu cineva? În ciuda tuturor vicisitudinilor prin care a trecut, Estul a fost o lume de cheflii. Şi cum toţi erau cheflii, toţi respectau o regula nescrisă: oamenii se puteau duce unii la alţii fără programare prealabilă. Or, în Occident, când vrei să te vezi cu cineva, în special cu un occidental, primul lucru pe care îl face acesta este să-şi deschidă agenda şi să se uite pe ea: „Da, ne putem vedea, să zicem… peste două săptămâni, joi 26 mai la ora 18 şi jumătate… vă convine?” Nu, unui est-european nu-i convine niciodată să-şi dea o întâlnire de suflet peste două săptămâni la ora 18 şi jumătate. Unui est-european îi trebuie o întâlnire pe loc, el are nevoie să ştie că în orice moment este binevenit în casa aproapelui său, prietenului său…”
Am scris despre acest roman şi pe ClubDiverta.ro.
1 comment