„Serenadă pentru Nadia”, de Zülfü Livaneli
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere de Luminița Munteanu
Zülfü Livaneli, autorul romanului ‘Serenadă pentru Nadia’ pe care Editura Humanitas Fiction ni l-a propus pentru lectură în 2021 în cadrul colecției ‘Raftul Denisei’, este o personalitate cu totul specială a vieții culturale și a literaturii Turciei contemporane. Născut în 1946, Livaneli este pop star și spirit enciclopedic, compozitor, cântăreț, textier, poet, romancier, regizor de film, activist politic și cultural. În fiecare dintre aceste domenii și discipline el se află la vârful piramidelor calității și popularității. În anii ’70 a fost nevoit să se exileze datorită vederilor sale politice, iar în anii de exil a colaborat cu artiști ca Arthur Miller, Elia Kazan și Peter Ustinov. Concertul său la Ankara din 1997 a avut peste o jumătate de milion de spectatori. Angajat politic, a fost deputat în parlamentul Turciei, și a candidat în 1994 la postul de primar al Istanbulului, fiind învins de Recip Erdogan, actualul președinte al Turciei, după alegeri strânse și contestate. A fost ambasador UNESCO, demisionând în 2016 tot din motive politice. Cântecele sale au fost cântate de Joan Baez, Bono și Mikis Theodorakis, a compus muzică de film, balete, o rapsodie. A regizat patru filme de lung metraj, dintre care unul bazat pe viața lui Mustafa Kemal Atatürk. Poemele și romanele sale au fost traduse în 37 de limbi.
Mi se pare important să menționez de la început că ediția oferită de Humanitas Fiction este deosebit de frumoasă, ca toate cărțile din această colecție, dar și că valoarea ei este amplificată de traducerea Luminiței Munteanu, care este și autoarea unor note de subsol extrem de utile pentru a înțelege timpurile și locurile în care se petrece acțiunea, aducând cititorului român informații bogate și prețioase despre istoria Turciei, despre Istanbul, despre contextul istoric și politic în care evoluează personajele.
‘Serenadă pentru Nadia’ (titlul original este mai simplu – ‘Serenad’) este o carte răscolitoare. Acțiunea sa începe în februarie 2001, cu câteva luni înainte ca atentatele de la 11 septembrie să schimbe direcția istoriei în acel început de mileniu. Eroina principală este Maya Duran, o femeie de 36 de ani, divorțată, care își crește singură fiul adolescent. Angajată în departamentul de relații publice al Universității din Istanbul, primește misiunea de a-l însoți pe bătrânul profesor Maximilian Wagner, venit din Statele Unite pentru a ține o conferință. Întâlnirea cu bărbatul de 86 de ani va fi o revelație și va zgudui viața eroinei. Maximilan Wagner se întoarce de fapt la Istanbul după 59 de ani, locuise aici intre 1939 și 1941 ca refugiat din Germania nazistă. Aici trăise o tragică poveste de dragoste, Wagner fiind în acei ani în așteptarea soției sale, Nadia, de care războiul și persecuțiile rasiale îl despărțiseră în Europa. Evreică originară din România, Nadia se îmbarcase la bordul vaporului ‘Struma’, pe care la inceptul lui 1942 aproape 800 de evrei din România plecaseră din Constanța, sperând să scape de persecuțiile și moartea aproape sigură care îi urmăreau pe bătrânul continent. Destinul vaporului Struma a fost însă tragic:
‘Am azvârlit cât acolo hârtiile pe care le țineam în mână. Nu mai rămăsese nimic de aflat. Era vorba de o crimă colectivă. Guvernele din Anglia, România, Germania, Turcia, Uniunea Sovietică își dăduseră mâna provocând moartea a 769 de oameni nevinovați, și tăinuiseră mai apoi povestea, cu gândul de a nu mai reveni niciodată la ea.’ (pag.345)
Mie tragedia vasului Struma îmi este cunoscută în detalii. A fost una dintre cele mai revoltătoare crime din istoria Holocaustului. Comunitatea evreilor din București comemora și comemorează în fiecare an în februarie pe martirii care au pierit pe un vas șubred, lăsat în derivă în largul mării, la bord cu 769 de refugiați evrei care fugeau pentru a-și salva viața, oameni pentru care nicio țară din lumea asta nu a acceptat să-și deschidă porțile și pe care toți au refuzat să-i adăpostească. A fost scufundat de o torpilă lansata de un submarin sovietic care încercase să identifice vasul, dar nimeni nu a răspuns, căci nu exista echipaj la bord. Pentru mine și pentru alți cititori români, cred, este o ocazie de a cunoaște dintr-o perspectivă inedită acest eveniment. Multă vreme s-a încercat ascunderea acestei crime, a fost căutată uitarea. În romanul lui Zülfü Livaneli, vizitatorul american și gazda sa turcoaică devin obiectul supravegherii serviciilor de informații turcești, rusești, engleze – toți interesați de a păstra vălul secretului asupra acestui episod întunecat al istoriei.
Eroii cărții, Maya Duran și Maximilan Wagner se cunosc și se împrietenesc. Sunt depășite treptat barierele culturale și de vârstă, se deschid inimile și sunt dezvăluite informații ascunse din trecuturile celor doi. Pentru profesorul bătrân revenirea la Istanbul este prima după aproape o viață, ocazia de a regăsi locul în care își așteptase zadarnic soția iubită și de a-și lua rămas bun de la ea. Pentru Maya este prilejul de a cunoaște un om extraordinar și prin intermediul său episoade puțin cunoscute ale istoriei țării sale, dar și ale istoriei personale. Vizita bătrânului german devenit american îi schimbă viața nu doar prin faptul că o compromite în ochii celor din jur, făcând-o obiectul unei campanii de defăimare susținute de cei deranjați de investigațiile ei, dar și deoarece îi dă ocazia să investigheze trecutul propriei sale familii. Cele două bunici ale sale, fiecare în parte, proveneau din minorități reprimate de-a lungul zbuciumatei istorii turce în secolul 20 – una dintre ele se născuse armeancă, cealaltă într-o familie de tătari din Crimeea.
‘Toate familiile din Turcia au asemenea taine. Daca o țară își pierde mai bine de jumătate din populație, faptul acesta n-are cum să nu se răsfrângă și asupra familiilor care o alcătuiesc. Cei mai mulți dintre membrii familiilor respective nici măcar nu sunt la curent cu aceste secrete. Când s-a prăbușit imperiul, unii au venit aici din Balcani, alții din Caucaz, alții din Orientul Mijlociu. Cu toții au supraviețuit unor astfel de masacre. Oameni care au luptat pe nouă fronturi … Din pricina aceasta, familiile și neamurile au ajuns să se amestece între ele.’ (pag. 145)
Zülfü Livaneli a scris o carte feminină și feministă. Maya este povestitoarea și este remarcabil modul în care scriitorul construiește acest personaj. Femeie și mamă singură într-o societate care combină misoginismul cu intransigența islamică, ea trebuie să se confrunte și cu problemele oricărei femei singure în lumea modernă și cu balasturile tradiției. Mai presus de orice însă, destinul ei devine legat de cel al celorlalte femei din istoria personală – bunicile Aișe și Mari și acum Nadia, iubita dispărută a lui Maximilian Wagner.
‘”Trei femei, trei nume!” m-am gândit.
Maya devenise Aișe, Mari devenise Semahat, Nadia devenise Katharina.
Acestor femei nu li se îngăduise să-și folosească nici măcar numele care le fusese dat la naștere. Totuși, cea mai ghinionistă dintre ele rămânea Nadia. Maya și Mari sfârșiseră, cel puțin, prin a se căsători cu bărbații pe care-i iubeau, avuseseră copii, nepoți și, în cele din urma, găsiseră o modalitate de a-și transmite povestea tinerelor generații.’ (pag.419)
Prin intermediul gândurilor eroine, Livaneli își extinde perspectiva asupra istoriei moderne a Turciei și a evoluției acestei tari în ultimul secol. Imperiul otoman, cu toate tarele sale, este privit ca o societate eterogenă și multi-culturală. Transformarea revoluționară de după primul război mondial a adus cu ea modernizarea și structurile democratice (puse des la încercare), dar procesul a fost traumatic și prețul a fost îngroparea episoadelor dureroase ale istoriei și pierderea identității mozaicale etnice și culturale.
‘În Turcia există obiceiul de a te preface că nu vezi, de a ignora aproape orice chestiune nevralgică, de la problema kurdă la sărăcie. Daca vreo persoană cu vederi contrare vorbea despre ele, era privită cu mânie, de parcă ea ar fi generat situațiile cu pricina. De multe ori, cel care gândea altfel decât ceilalți era perceput ca un inamic.
La nivel de societate, se luase decizia tacită ca întâmplările din trecut să nu le fie dezvăluite noilor generații. Nu știam daca era rău sau bine. Fuseserăm crescuți cu ideea de a nu dușmăni pe nimeni. Acesta era aspectul pozitiv, dar, pe de altă parte, eram îngrozitor de ignoranți cu privire la propriul trecut.
Poate că, daca aș fi fost foarte apropiată de bunica mea dinspre mamă, mi-ar fi depănat și ea, la fel ca cea dinspre tată, peripețiile prin care trecuse. Amândouă bunicile își disimulaseră însă identitatea, își duseseră viață sub alte nume, sub alte înfățișări …’ (pag. 175)
Trebuie subliniat faptul ‘Serenadă pentru Nadia’ a fost publicată în 2011, deci la începutul perioadei care continuă până astăzi, în care viață politică a Turciei este dominată de Racip Erdogan și partidul său, iar acțiunea se petrece cu zece ani înainte.
‘Omul se mișca cu o lentoare exasperantă, dar era îndatoritor. A luat registrele mai vechi, a căutat printre ele și, în cele din urma, a descoperit strada Nasip. Numele ei actual era Akdogan.
În timp ce ieșeam de la primărie și mă-ndreptam către strada Akdogan, eram preocupată de modificările frecvente care surveneau în toponomia din țara noastră: de ce se schimbau necontenit denumirile de străzi, de bulevarde, de piețe, de sate, de ce nu-și păstrau acestea vechile nume?! Pentru a fugi de istorie? Pentru a o lua mereu de la zero?
Oare ce ar fi spus Erich Auerbach despre o țară care dorea să-și schimbe trecutul? Să se fi referit, în scrisorile trimise lui Walter Benjamin, și la „dorința excesivă de schimbare”a acestei țări? Ne aflam, așadar, fară să ne dăm seama, într-un proces continuu de năpârlire. Descotorosirea de Bizanț, descotorosirea de otomani, descotorosirea de cultura arabă … Mai nou, se ivise și o altă modă: descotorosirea de kemalism! Pui sub obroc Regimentul Albastru, ascunzi Struma, dosești povestea cu armenii …’ (pag. 324)
Cititorul român are ocazia să cunoască din paginile acestei cărți mai multe despre Turcia profundă și despre acest oraș minunat care este Istanbulul. Nu am vizitat niciodată, încă, orașul. Cred însă că dacă cineva poate să fie îndrăgostit de un oraș pe care nu l-a vizitat niciodată, mie asta mi s-a întâmplat de două ori. Mai întâi cu Parisul, care a fost pentru mine timp de aproape 40 de ani un vis despre un loc pe altă planetă în timp ce locuiam în România comunistă și nu aveam nicio speranță să mi se permită vreodată să-l vizitez. Se întâmplă acum, pentru a doua oară, cu Istanbul, un oraș de care m-am îndrăgostit citind romanele lui Orhan Pamuk, Elif Shafak și acum Zülfü Livaneli. Îi cunosc deja străzile, podurile, țărmurile, moscheile, și mai ales oamenii, așa cum erau în secolul 17, în secolul 19, în secolul 20, acum. Iată un exemplu:
‘Când am ieșit de la Artigianam am constatat că începuse să ningă cu fulgi mari. Bulevardele erau deja acoperite cu zăpadă. Omătul prinsese să se aștearnă pe umerii trecătorilor, pe acoperișuri, pe ramurile copacilor care mărgineau șoselele. Așa cum se întâmplă mereu, zăpada acoperea toate mizeriile, și-mi umplea sufletul de voioșie. Istanbulul troienit se preschimba într-un adevărat oraș de basm. Moscheile, bisericile, sinagogile, podurile peste Bosfor se înveșmântau în alb, iar aerul era vălurit de o ceață ușoară. În asemenea împrejurări, apele albastre ale Bosforului dobândeau reflexe verzui. Și în acele momente, orașul se înveșmânta cu repeziciune în straie albe. Mi-am adus din nou aminte de bunica mea dinspre tată: zăpadă era plapuma Anatoliei dar și pelerina albă, de basm a Istanbulului!’ (pag.338)
Încă un exemplu care ilustrează faptul că eroina lui Zülfü Livaneli este departe de a respinge tradiția, dimpotrivă, o filtrează și o încorporează în sistemul sau de valori:
‘Potrivit vechilor tradiții anatoliene, mâncarea era leacul oricărei suferințe. Oricât de tristă ar fi fost întâmplarea prin care treceai, hrana avea rol tămăduitor. Când murise bunica din partea mamei, aflată la Antakya, vecinele ei nu ne îngăduiseră vreme de o luna să gătim în casă. Fiecare dintre ele așternea, cu rândul, câte o masa sărbătorească. Oamenii mâncau „de sufletul morților”, de parcă sufletele lor chiar ar fi tras foloase de pe urma acestor merinde.
Eu mă suparăm pe cei care judecau și disprețuiau astfel de datini din perspectiva logicii materialiste a zilelor noastre. Mâncarea era una dintre modalitățile de consolare plăsmuite de umanitate pe parcursul a mii de ani și, din punctul meu de vedere, era o formulă de alinare necesară.’ (pag. 369-370)
Structura narativă a romanului lui Zülfü Livaneli este cea de ‘privire peste umărul scriitorului’. Mai exact, o urmărim pe eroină adunându-și gândurile și transcriindu-le pe laptop în timpul unui lung zbor intercontinental spre Boston, orașul în care se stabilise și trăise ultimele decenii ale vieții sale Maximilan Wagner. Scriitorul face o singură excepție de la narațiunea prin feedback-uri la persoana întâi, atunci când intercalează pe la mijlocul cărții o secțiune care constituie miezul mișcătoarei povești de dragoste dintre Maximilian Wagner, strălucitul intelectual german descendent al unei familii înstărite, și Nadia, frumoasa studentă, provenită din familia evreiasca săracă a unui croitor din România. Acest fel de inserțiune narativă se revendică din tradiția povestitorilor Orientului:
‘Ați parcurs sfâșietoarea poveste a lui Maximilian și a Nadiei ca pe o secțiune aparte a acestei cărți, potrivit unei formule întâlnite adeseori în literaturile orientale. În operele lui Farid-ad-Din Atar, în basmele din O mie și una de nopți, în Mesnevi întâlnim adeseori capitole care pot fi citite atât ca părți integrante ale cărții cât și ca părți independente. Desigur că nu am nici o intenție să devin scriitoare profesionistă sau să reprezint literaturile Orientului. Nu văd însă nici un contraargument pentru a recurge, în această relatare modestă, la o formula narativă în acord cu tradiția care îmi este familiară. Acum am să-mi continui povestea din punctul în care am rămas.’ (pag. 322)
Spre deosebire de eroina sa povestitoare, Zülfü Livaneli nu are niciun motiv de falsă modestie. În ‘Serenadă pentru Nadia’ el a dat, în opinia mea, unul dintre cele mai frumoase și mai emoționante romane ale literaturii turce contemporane, o carte cu un mesaj puternic și umanist, un roman istoric și de spionaj, o carte care combină scrierea modernă cu tradițiile literare ale Orientului, istoria țării sale și a Europei cu o frumoasă poveste de dragoste. Finalul romanului oferă cititorului încă o surpriză pe care desigur nu o voi dezvălui, care pune într-o perspectivă originală o parte dintre cele petrecute până atunci. Cartea se încheie cu câteva cuvinte memorabile:
‘ … doar oamenii ale căror povești sunt împărtășite continuă să existe cu adevărat.’ (pag. 473)
Eroii ‘Serenadei pentru Nadia’ a lui Zülfü Livaneli vor continua să-și însoțească cititorii cu adevărat, pentru multă vreme.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, https://www.medyafaresi.com)
