”Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică”, de Vintilă Mihăilescu
Editura Polirom, Colecția Plural, Iași, 2013
Vintila Mihailescu este un cunoscut antropolog, profesor universitar la Facultatea de Stiinte Politice, SNSPA, autor a unei largi palete de studii de specialitate. Volumul “Scutecele natiunii si hainele imparatului”, cu subtitlul revelator “Note de antropologie publică”[1], reuneste nenumarate texte publicate de autor in Dilema Veche in perioada 2006-2012.
Vintila Mihaliescu este un observator atent prin prisma profesiei al realitatilor romanesti, un pasionat cercetator curios si indragostit de materia pe care o analizeaza si in intampinarea careia merge cu curaj, lasand la o parte prejudecatile si conservele mentale care decreteaza tot felul de pseudo-sentinte facile. Volumul este structurat in sapte capitole mari: “Povestea porcului. Un rezumat al tranzitiei”, “D’ale integrarii. Narghile, caini, vaccinuri”, “Ce se vede sau despre starea natiunii”, “Scutecele natiunii sau despre mentalitatea romanului”, “Societatea post-taraneasca”, “Hainele imparatului. Un manifest stangaci” si “A saptea zi”.
Autorul ataca nenumarate problematici grele ale societatii romanesti si nu numai, chiar ale umanitatiid dar si intr-o nota amuzanta: „Tara zace rapusa sub sarmale, ca de obicei. Nu mai e nimeni pe strada. Si tot ca de obicei, colindatorii isi beau banii din colindatul de peste noapte in carciuma satului, pe ritm de muzica neo-populara cu iz de manele” sau “Sociabilitatea, aia pe care o stiu eu, asa cum am practicat-o bucuros o viata intreaga, calda si spumoasa, dar totusi selectiva si empatica (nu “socializezi cu oricine si oricum!”) este banuita de intruziune si condamnata ca atentat la intimidate. Conversatia trebuie sa niveleze si sa gratuleze pe toata lumea cu un how nice! diplomatic pentru a nu vexa individual”[2] „Nimeni nu spune ca industrializarea comunista a lasat satul romanesc asa cum l-a gasit, nereusind sa-i afecteze structura si valorile. Si nimeni nu poate sa creada ca ma recenta mondializare si migratia in masa nu si-au pus deja amprenta asupra majoritatii satelor roamnesti actuale. Dar toate aceste procese nu sunt univoce, cu sens unic, determinisme masive care rad totul in calea lor. Ordinea satelor are inca mari resurse de reactie si adaptare, modelind la randul ei aceste presiuni ce se exercita asupra ei din lumea larga.”[3]
Mihailescu scrie si despre cultul corpului care domina Occidentul si care se insereaza tiptil si in societatea urbana si bransata. In Franta „o bere la o terasa a devenit un lux ce tinde sa devina exorbitant, bauturile populare mai tari ies incet-incet din uz, dimpreuna cu intreaga sociabilitate de bistrou francez care iese discret din viata poporului francez. In schimb, in vitrinele magazinelor au aparut afisa scandand <Vive le culte du corps>!” Nefiind adeptul acestui cult, risti: autorul a primit o poseta in cap de la o doamna sanatoasa, cam pe la 100 de kile in Central Park din New-York, doar pentru ca-si aprinsese o tigara si care i-a urlat de la obraz: „You devil, you’re poisoning our atmosphere”.
Profesiunea de credinta (sau una dintre ele) a autorului este exprimata polemic: “Ma simt tot mai de stanga, pentru ca ma simt tot mai stangaci in aceasta lume care se declara tot mai crestina si contesta mai vocal evolutionismul, dar practica tot mai mult cel mai crunt Darwinism social imaginabil. Ma simt tot mai solidar cu saracii, pentru ca n-am fost invatat sa dispretuiesc si deoarece ma stiu la fel de vulnerabil ca si ei. Ma simt tot mai jidan, pentru ca saracul, actualul sau potential, a devenit jidanul crizei (sau tiganul, daca preferati, tot aia..) Ma simt astfel deoarece dorinta mea legitima de a muri in demnitate, asa cum am trauit o viata intreaga, este tot mai amenintata de politica acestei drepte harnice si dispretuitor inumane. Pe steagul Modernitatii scria Liberte, Egalite, Fraternite. Libertatea a fost luata de Dreapta, egalitatea a fost pusa pe steagul Stangii, dar cu fraternitatea cum ramane? Dreptul la demnitate al individului chiar nu mai intereseaza pe nimeni.”[4]
Vintila Mihailescu studiaza cu atentie mizeria sociala actuala, diseca tendintele psihologice, incearca sa inteleaga. Cine a ratat publicistica sa atat de constanta din revista Dilema Veche, unde scrie aproape saptamana de saptamana, poate retrasa portretul poporului roman din primul deceniu al noului mileniului realizat cu destula compasiune si putere de intelegere. Daca cineva va fi interesat de acesta peste cateva decenii, evident. Nu suntem deloc siguri ca va merita efortul, dar trebuie sa lasam posteritatii toate urmele necesare recompunerii acestei lumi haotice si badarane.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.
[1] Editura Polirom, Colectia Plural, Iasi, 2013.
[2] Pag. 217.
[3] Pag. 134.
[4] Pag. 201.
