„Retroversiuni – Munca. Antologie de proză scrisă de femei”
Editori: Cristina Ispas & Victor Cobuz
Editura Paralela 45, Pitești, 2025
În colecția Retroversiuni a Editurii Paralela 45, s-a publicat anul acesta și volumul colectiv de proze sau proze-eseu (dacă mi se permite această remarcă), Retroversiuni – Munca. Antologie de proză scrisă de femei. Așa cum știm deja de la celelalte volume din cadrul colecției (Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, Retroversiuni: Blocaje. Antologie de proză scrisă de femei) volumul este coordonat și editat de Cristina Ispas și Victor Cobuz. Aducând laolaltă mai multe scriitoare care împărtășesc cu noi scurte meditații asupra unei probleme centrale din existența femeilor, munca, în special a celor care scriu.
Volumul reunește în această ediție scriitoarele: Ruxandra Novac, Iulia Gherasim, Marija Stojanović, Andreea Răsuceanu, Mariana Codruț, Olya Stoyanova, Roxana Dumitrache, Cosmina Moroșan, Diana Geacăr, Suzana Tratnik, Oana Cătălina Ninu, Márton Evelin, Dorica Boltașu, Irina Nechit, Daniela Rațiu, Anca Chimoiu, Ina Ivanova, Daniela Hendea, Irina Bruma, Teodora Coman, Ruxandra Cesereanu, Tatiana Țîbuleac, Cecilia Ștefănescu.
În contextul Europei de Est, munca a devenit în perioada comunistă nu doar o formă de integrare socială, ci o obligație instituționalizată, impusă ca parte a identității colective. În statele socialiste, femeile au fost încurajate, adesea forțate, să participe activ pe piața muncii, sub semnul egalității proclamate de regim, dar cu prețul suprapunerii dintre rolul domestic și cel profesional. Această experiență istorică, înrădăcinată în memoria generațiilor, reverberează în textele reunite în volumul Retroversiuni – Munca, unde scriitoarele reinterpretează, prin proza scurtă, sensurile și implicațiile muncii, atât ca necesitate, cât și ca povară sau spațiu de afirmare personală.
În România, instituționalizarea muncii pentru femei s-a intensificat după instaurarea regimului comunist, transformându-le rapid statutul: de la rolurile tradiționale de mamă și gospodină, femeile au devenit „om al muncii”, participând masiv în industrie, agricultură și servicii. Legislativ, Codul muncii din 1972 prevedea dreptul femeii de a ocupa orice funcţie sau loc de muncă potrivit pregătirii și capacității, cu retribuţie egală pentru muncă egală cu a bărbatului[1]. Politica pronatalistă severă instaurată prin Decretul nr. 770/1966, în paralel cu obligații precum controlul ginecologic periodic (în special pentru femeile angajate în fabrici), consolida imaginea femeii ca om al muncii, mamă şi soţie simultan, dar şi ca pilon al economiei socialiste.[2] Astfel, contribuția femeii ca parte integrantă a forței de muncă nu a fost doar un ideal propagandistic, ci un element efectiv în planurile economice: munca femeilor era indispensabilă pentru îndeplinirea normelor de producţie, pentru funcționarea uzinelor, cooperativelor agricole și pentru susținerea structurii statului în ansamblu.
De aici încolo, istoria și cifrele lasă loc vocilor vii ale scriitoarelor reunite în Retroversiuni – Munca. În paginile volumului, realitatea nu mai apare doar ca o statistică sau ca un fragment de arhivă, ci ca o experiență trăită și rememorată, rescrisă în forme literare dintre cele mai diverse. Citind aceste texte, am simțit că nu reiau doar o temă deja discutată, munca, ci îi dau nuanțe personale, contradictorii, care țin de corp, de identitate și de libertate. Tocmai aici se regăsește forța volumului: în felul în care transformă o obligație istorică într-un teren al reflecției personale și al confesiunii literare.
Volumul se deschide cu o proză semnată de Ruxandra Novac, una dintre poetele centrale ale generației 2000. Câteva dintre volumele ei de poezie sunt încă disponibile în librării; la Cărturești se găsesc, de pildă, Ecograffiti (Tracus Arte, 2018) și Alwarda (Pandora M, 2020). Autoarea prezintă câteva situații în mod succint privind munca românilor în diaspora, modul în care omul se raportează la sine prin prisma statutului său de muncitor. Abordarea ei mi se pare firească și totodată neașteptată; mă surprinde faptul că nu am privit până acum lucrurile în acest fel.
Corpul este, într-adevăr, obiectul muncii, mecanismul ale cărui funcții sunt determinate de muncă: „În procesul muncii suntem corpuri, așa se spune, dar în realitate corpurile noastre nu ne aparțin, (…) Suntem înlocuiți, în procesul muncii, unui corp îi urmează alt corp, dar și propria minte. (…) În procesul muncii emoția e ca o electrocardiogramă greșită. Uneori sare de pe margini, dar și asta e la rândul ei o butaforie, nu e emoție reală, e doar ardere în gol. Uneori e singura protecție.”
Cumva în aceeași notă pare și Ruxandra Cesereanu se raportează la muncă prin intermediul corpului, care devine, la rândul său, un obiect al muncii. Ea construiește, printr-o autoficțiune, un scenariu în care propriul corp este replicat: inspirată de povestea unei prințese medievale, își imaginează o copie robotică, un automat, menit să îndeplinească sarcinile necesare, dar plictisitoare, precum plata facturilor. Desigur, totul rămâne la nivel imaginar, întrucât acest automat, denumit Marisol, este o creație pur computerizată. Munca este astfel pusă în relație cu ideea de eidolon[3], concept întâlnit în scrierile grecești antice, care desemnează o replică fidelă, spirituală, a unei persoane. Se credea, de pildă, că la Troia ar fi fost prezent eidolon-ul Elenei, în timp ce ea însăși se afla adăpostită în Egipt. Într-adevăr, cea care muncește nu sunt „eu”, ci o variantă cenzurată, redusă la stadiul instrumental al ființei mele.
Tema muncii poate fi privită și din perspectiva celui sau celei private de atenția și compania persoanelor dragi. În acest context, am citit cu multă curiozitate proza scurtă a Tatianei Țîbuleac, a cărei scriitură m-a fermecat în romanul Vara în care mama a avut ochii verzi și de la care plănuiesc să citesc și cel mai recent roman, publicat la Cartier în 2025, Când ești fericit, lovește primul. Aici, munca devine calea spre singurătate: mersul la muncă al tatălui personajului-feminin narator, precum și locul gol lăsat de pierderea lui, își găsesc cauza atât în muncă, cât și în moarte. Prin urmare, raportarea la muncă se realizează prin prisma consecințelor generate de îndeplinirea acestei funcții fundamentale, fără de care supraviețuirea nu poate fi asigurată.
Prozele sunt când confesive, când ficționale, dar fiecare abordează subiectul dintr-un unghi diferit. Remarc faptul că, de această dată, eclectismul specific unui astfel de volum colectiv merge mai departe, adunând și autoare străine. În acest context, trebuie menționat și aportul traducătorilor: Andrei Dósa, Marija Nenadić, Lora Nenkovska și Paula Braga Šimenc.
Astfel, datele statistice și perspectivele sociologice privind statutul femeii ca „om al muncii” își găsesc ecouri subtile și nuanțate în prozele reunite în volum. Ruxandra Novac aduce în prim-plan corporalitatea ca mecanism al muncii, explorând modul în care sistemul actual de muncă transformă trupul într-un obiect și instrument, în timp ce Tatiana Țîbuleac explorează consecințele emoționale ale absenței provocate de muncă, unde distanța și pierderea afectivă se suprapun cu realitatea materială.
La rândul său, Ruxandra Cesereanu recurge la autoficțiune pentru a imagina un eidolon menit să preia sarcinile repetitive și lipsite de sens, deschizând un dialog între muncă, corp și imaginarul mitologic. Dincolo de diferențele de stil sau de registru, aceste texte configurează împreună o hartă a modurilor prin care munca, manuală, afectivă sau imaginară, modelează identitatea feminină contemporană. Ea nu mai apare doar ca o categorie economică ori un rol social, ci ca un teritoriu de negociere a libertății și a reprezentărilor simbolice, aducând în prim-plan atât vulnerabilitatea, cât și resursele de rezistență ale femeii în raport cu lumea muncii.
Desigur, volumul reunește și alte proze care întregesc și diversifică mesajul ansamblului, însă am ales să las cititorului bucuria descoperirii lor, fără a frânge magia prin rezumate ori divulgarea detaliilor.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse foto: ccsint.com; edituraparalela45.ro; womenatwork.com.)
[1] În Codul muncii din 1972, articolul 151 stipula: „În Republica Socialistă România se dă o înaltă preţuire muncii femeii, asigurându-i-se dreptul de a ocupa orice funcţie sau loc de muncă, în raport cu pregătirea şi capacitatea ei, creându-i-se totodată condiţiile pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii sale. În remunerarea muncii pe care o prestează se aplică principiul «la muncă egală cu bărbatul retribuţie egală».” în Mariana Iancu, „Cum au ajuns doamnele tovarășe. Sistemul care le-a decis viitorul, le-a spus câți copii să aibă și ce meserii să urmeze”, Adevărul, 29 martie 2025 ;
[2] Decretul nr. 770/1966, care interzicea avortul cu excepţiile foarte limitate, şi instituirea controlului ginecologic periodic la femeile angajate în unităţile de stat, erau pârghii prin care statul reglementa strict rolul reproductiv al femeii în relaţie cu cel de muncitoare, integrându-o în planurile statului socialist. În Alexandra Șerban, „Femeia comunistă: Mamă eroină, muncitoare, activistă”, Historia, 2025;
[3] În literatura greacă antică, eidolon (grecesc: εἴδωλον) desemna o „imagine-spirit” a unei ființe vii sau decedate, un spectru, o umbră sau un dublu fantomatic ce păstrează aspectul uman. În epopeele homerice, eidolon-ul funcționează atât ca reprezentare a persoanei decedate, cât și ca manifestare independentă a acesteia. Sursa: Eidolon, Wikipedia.
