”Dicționarul refacerii”, de John Freeman
Editura Black Button Books, București, 2020
Traducere de Alina Cristea
John Freeman este, înainte de orice, un moralist. Mă rog, cel puțin în cartea asta. Însă contrar altor moraliști, de la Montaigne la Balthasar Gracián, el nu emite judecăți ori principii de comportament pe care ar trebui să le urmăm, ci ne oferă, precum sufiștii, scurte povestioare din care noi să tragem singuri învățăminte. Aici sub forma unui dicționar, de la A la Z, cum îi șade bine oricărui dicționar care se respectă. Dar despre ce fel de Refacere este vorba? Despre cea a societății moderne, după ce și-a pierdut o bună parte dintre reperele care au ținut-o până acum în viață. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, iată ce spune el însuși în Prolog:
„Ceva e foarte în neregulă cu lumea. Neliniștea vremurilor noastre se simte ca pauza dintre două furtuni. Corpul se pregătește pentru următorul val de tunete și ploaie. O agitație nouă pândește la colț. Poate fi înfricoșător; adesea chiar e. Luați o pauză cu mine pentru o clipă. Să întoarcem spatele spectacolelor care ni se arată. Abia de mai e vreme. Să ne îndepărtăm de ecranele care pâlpâie. Să ne afundăm mâinile în buzunare sau să le împreunăm la spate și să înaintăm prin aerul ionizat ce ne-nconjoară. Să ne plimbăm, să hoinărim, să ne-nvârtim. Și poate că, în timp ce facem asta, ne putem gândi la ce se întâmplă, pentru că parcurgem o epocă ciudată. Nici liderii noștri nu par capabili să oprească destrămarea la care suntem martori. Unii dintre ei nu o pot vedea; altora pur și simplu nu le pasă. Unii încurajează, ba chiar conduc această distrugere.”
Așa încât înaintând cu mâinile la spate prin aerul ionizat, autorul alege niște cuvinte absolut la întâmplare, singura lui grijă fiind să nu înceapă două cu aceeași literă (în engleză, căci în alte limbi se poate) și să acopere toate pozițiile alfabetului, 26 la număr, de la Agitate la Zygote (era să zic de la Astra la Zeneca, conform trendului actual, și mare deosebire nici c-ar fi fost). Le acordă câte un capitol fiecăruia și le prelucrează pe principiul crastavetelui, în sensul că orice înțeles poate fi adus la temă dacă există un minimum de bunăvoință. Cum bunăvoință există treaba e ca și făcută, astfel încât substantive sau pronume precum Decență, Eu, Femei, Optimism, Profesori, Uzurpare, Tu, Vot etc., pun cu toatele umărul la (re)facerea lumii. Era și timpul să devină cumva utile!
Interesul dicționarului constă în descifrarea a ceea ce se întâmpla în America în vremea lui Trump: „Asistăm la unul dintre cele mai mari transferuri de avere și putere din istoria omenirii și aproape că nu există revolte. Protestele apar și dispar. Indignarea cetățenilor e controlată prin violență, prin uzul de forță – nemilos de-a dreptul – din metropole și orașe. Celor care aplică legea nu le pasă dacă sunt filmați. Au nevoie ca ceea ce fac să fie filmat pentru ca noi să vedem cum se manifestă impunitatea puterii. Însă nu e nevoie decât de o scânteie în întuneric…” Un adevărat vizionar, căci la vremea scrierii cărții mișcarea BLM abia se cocea iar asaltul Capitoliului nu era nici măcar în proiect. Doar poziția autorului nu rezultă. El comentează situația și spune unde poate aceasta să ducă. E bine ce se întâmplă, în sensul clarificărilor care vor urma? Sau e rău, pentru că ar putea produce dezagregarea civilizației actuale? Nu ne spune nici dacă o astfel de dezagregare ar fi ea însăși bună sau rea, ci doar ne-o expune. Urmând, am văzut, ca noi să tragem propriile concluzii. Sigur, pe undeva atitudinea lui este explicabilă, căci există în lume o mare diversitate de opinii și nu poți ști dinainte care dintre ele va avea câștig de cauză într-un mod mai mult sau mai puțin justificat, mai mult sau mai puțin pașnic, așa că nu e indicat să-ți dai prea devreme cărțile pe față. Totuși, o astfel de expunere își are și ea utilitatea ei, fiind făcută din mijlocul acțiunii cu un spirit de observație ascuțit și o bună cunoaștere a fenomenelor discutate.
Totuși, o anumită luare de poziție față de evoluțiie actuale se face simțită, însă tot sub formă de constatare. Căci societatea a luat-o înainte cu o asemenea viteză, încât puțini sunt cei care mai pot ține pasul. Cei care nu reușesc s-o facă se trezesc într-o lume nefamiliară, străină. Iar cei care-l țin o fac cu prețul unor simplificări care dau senzația de eficiență și participare, dar și de sărăcire sufletească și însingurare. Soluția? Pasul înapoi:
„Din când în când, trebuie să facem un pas înapoi. Internetul nu este lumea; este un vis care ne distrage de la lumea în sine. În timp ce Internetul se năștea noi dormem, ratând numeroase cicluri de dezvoltare. Când am clipit și ne-am ridicat în sfârșit privirea, mulți dintre noi s-au întrebat unde dispăruseră librăriile noastre locale, puburile noastre, oficiile noastre poștale, ziarele noastre, magazinele noastre, cafenelele noastre, florăriile noastre. Orice ar fi putut fi însoțit de cuvântul nostru a fost, în mod ironic, pus în pericol de cel mai grozav instrument de comunicare creat vreodată, pe măsură ce acesta s-a înclinat spre intensa și nesfârșita emancipare a cuvântului „eu” (capitolul Eu; adică I).
Problema cu pasul înapoi e că nu poate fi făcut fără pierderea contactului cu mersul lucrurilor. Tăvălugul odată pornit nu mai poate fi oprit, iar nostalgiile nu-și au locul decât ca justificare a propriului eșec: nu m-am adaptat pentru că lumea la care mi se cere să mă adaptez este mai rea decât cea pe care o știam eu și care era mai umană, mai prielnică dezvoltării personalității mele. Oare așa să fie? De-ar fi așa, cum de copii de zece ani, ignorând aproape totul despre felul în care a ajuns lumea aceasta până la ei, se simt între computere ca peștele-n apă și nici nu simt nevoia să afle mai multe? Oare nu tot oameni sunt (vor deveni) și ei? Ei, chiar aici cred că ar fi problema: ce fel de oameni vor deveni aceștia? Cum va arăta lumea pe care o vor stăpâni în curând? Firește că autorul nu ne destăinuie, însă ne oferă datele ca să ne-o imaginăm singuri. Dar lumea pe care ne-o putem imagina ne pare, cum spuneam, străină și rece. Însă doar nouă ne pare așa căci pentru ei, cei adaptați la ea din pruncie, cei care nu-și amintesc nimic din ce-a fost, este lumea lor. Și atunci întreb: cu ce drept să le impunem lor criteriile noastre, de indivizi depășiți de evenimente? De ce să ne străduim să „refacem” lumea așa cum o știm – și cum ne propune autorul – când nici lumea aceea nu se poate lăuda că ar fi fost cea mai bună dintre lumi? Doar pentru că aia era a noastră iar asta nu mai este?
Iată însă și soluția! Unde? În Zygote, desigur, ultimul capitol:
„Suntem mai buni de-atât, ne spune zigotul. Nu putem fi o societate dacă venerăm eul, eul atotputernic, așa cum o facem în prezent. Nu vom fi niciodată capabili să comunicăm dacă fiecare dintre vocile noastre e cea mai importantă, esențială, cea mai rănită, cea mai traumatizată, cea mai îndreptățită, cea mai articulată, cea mai puternică. Cea mai amuzantă”. Nu v-ați gândit că dacă ne comportăm așa, reproducem comportamentul și sentimentul de îndreptățire al unui lider atotputernic? Că ne pregătim să ne identificăm cu acea persoană? Acesta este drumul spre fascism al secolului XXI.”
De ce ne-o spune tocmai zigotul? Pentru că în el, „acea celulă fertilizată, rodul a două ființe contopindu-se într-una singură, se găsește fiecare abilitate a corpului meu. În acea celulă remarcabilă datorită careia un obiect începe să se transforme într-o ființă umană.” Trebuie să ne gândim bine ce fel de ființă umană vrem să devenim.
Puteți cumpăra cartea: Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Cartepedia.ro, Groveatlantic.com)
