Religie şi stat în Islam, de Paul Brusanowski

“Religie şi stat în Islam. De la teocraţia medineză instituită de Muhammad la Frăţia Musulmană din perioada interbelică”, de Paul Brusanowski

Editura Herald, Colecţia Cultură şi Civilizaţie, Bucureşti, 2009

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Încep această prezentare a cărţii conferenţiarului de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Paul Brusanowski cu apreciarea mea pentru eforturile editurii Herald pentru aducerea la cunoştinţa publicului a culturilor şi civilizaţiilor care au existat (şi mai există poate încă) de-a lungul timpului pe tot cuprinsul Pământului, cu precădere în colecţia Cultură şi Civilizaţie. Fiind pasionat de civilizaţiile străvechi şi de modul în care ele au apărut, s-au dezvoltat sau chiar au dispărut, această colecţie va fi atent monitorizată de mine şi astăzi mă voi apleca asupra unei culturi de reală valoare şi importanţă, dar şi foarte controversată: cea a Islamului.

Cartea lui Paul Brusanowski, subtitulată sugestiv De la teocraţia medineză instituită de Muhammad la Frăţia Musulmană din perioada interbelică, analizează sub multiple aspecte şi cu foarte multe amănunte binevenite întreaga perioadă cuprinsă între anul 622, când Muhammad a părăsit Mecca şi s-a refugiat la Medina (dată considerată de altfel drept începutul cronologiei arabe şi islamice) şi până în anul 1948, când a izbucnit primul râzboi arabo-israelian (prezentat foarte succint, semn că autorul nu a dorit să intre prea adânc în polemica iscată după întemeierea statului Israel).

Pentru o persoană care doreşte să se informeze asupra islamismului (atât politic, dar mai ales religios), această carte este un document foarte valoros, pentru că sunt prezentate pe larg atât fundamentele statale, diferenţele dintre diferitele partide politice şi religioase, cât şi ideile principale ale religiei mahomedane, destul de greu accesibile şi foarte interpretabile în lumea modernă, din cauza stricteţii lor. Noutatea adusă de Islam este tocmai aceasta întrepătrundere între stat şi religie, importanţa statului teocratic pentru asigurarea refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu.

Din punct de vedere statal, în lumea silamică, forma de guvernământ a fost un  compromis între suveranitatea absolută cu caracter oriental şi teocraţia laică: „Teocraţie, pentru că statul se baza pe o lege revelată; teocraţie laică, pentru că islamul n-a cunoscut nici clasă sacerdotală, nici autoritate doctrinară independentă. În adevăr, califul care era şeful teoretic al comunităţii religioase, nu putea face nimic fără învăţaţi. Aceşti reglementau multe aspecte ale vieţii în societate, aparţineau mai multor şcoli şi luau deci hotărâri divergente, pe care el trebuia să se mulţumească a le arbitra. Într-un cuvânt, el îi comanda pe oamenii de religie, dar se sprijinea pe ei, fără ca, fie el, fie ceilalţi să-şi poată efectiv impune voinţa, cel puţin în sistemul sunnit. Acest echilibru marca limitele despotismului subiacent care constituia totuşi trăsătura dominantă a organizării de stat în Evul Mediu islamic.”

Mult mai interesantă, din punctul meu de vedere, a fost cartea sub aspectul reliefării trăsăturilor distincte ale religiei, începând cu epoca apariţiei profetului Muhammad, trecând prin împărţirea între mai multe şcoli juridice şi religioase până la exacerbarea naţionalismului islamic din zilele noastre. Aflăm cu această ocazie care sunt principalele idei ale propovăduirii lui Muhammad, pe care le voi prezenta pe scurt în continuare:

-Monoteismul absolut. Vechea divinitate cunoscută în Arabia sub numele Al-Lâh (Allah, Dumnezeul) este singurul Dumnezeu;

–Totul îşi datorează existenţa lui Dumnezeu, de aceea tot ce există trebuie să I se supună Lui (cuvântul Islam provine dintr-o formă verbală a rădăcinii slm, anume aslama, „a se supune”, iar cuvântul musulman înseamnă „cel ce se supune”);

–Muhammad este mesagerul uman sau profetul lui Dumnezeu; el dobândeşte de la Allah cunoaşterea, astfel că ceilalţi oameni trebuie să respecte adevărurile spuse de profet. Revelaţia i se dă direct de Dumnezeu, prin intermediul arhanghelului Gavriil. Textul sfânt, Qur’ân-ul (Coranul, derivat de la qara’a, „a citi, a recita”), este cuvântul sau logosul lui Dumnezeu;

–Lipsa păcatului strămoşesc. Fiind creatură, omul este dator la recunoştinţă nelimitată faţă de Dumnezeu. Lipsa acestei recunoştinţe constituie sâmburele necredinţei. Căderea omului a constat în nesupunere şi de aceea el a şi fost alungat din rai. Dar păcatul nu aparţine fiinţei umane, căci acesta a păcătuit datorită necunoaşterii. Lipsa de călăuzire l-a adus pe om pe o cale greşită.

-Se accentuează faptul că omul trebui să trăiască în comunitate, să-şi încordeze forţele (jihad) pentru propovăduirea lui Dumnezeu şi pentru urmarea poruncilor Lui. Deci „războiul sfânt – jihad-ul” este „încordarea tuturor forţelor pentru slujirea lui Dumnezeu în lume”. Omul a fost creat de Dumnezeu cu raţiune. Dar el trebuie să-şi folosească raţiunea într-un singur scop: pentru a-şi înfrâna poftele şi a accepta condiţia sa reală (războiul sau jihadul interior).”

Nici stabilirea celor „cinci stâlpi ai Islamului” (arkan), în ultimii doi ani ai vieţii lui  Muhammad, nu este uitată şi prezentată pe larg:

-Mărturisirea de credinţă (şahada): „Nu există alt Dumnezeu decât Allah, şi Muhammad este trimisul lui Allah”;

-Rugăciunea rituală (salat) de cinci ori pe zi (în zori, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui, seara);

-Postul (sawn sau siyam) din luna sfântă a Ramadhan-ului (luna revelaţiei);

-Pelerinajul odată în viaţă la Mecca (hajj), în zilele 7-13 ale lunii musulmane Dhu’l-hajj.

-Pomana (sadaqa, zakat): un impozit de aproximativ 2,5% din întreaga avuţie (fiind deci un impozit pe proprietate şi nu pe venit), care trebuie să fie împărţit săracilor, orfanilor, călătorilor şi celor convertiţi la religia islamică.

De asemenea, avem câteva precizări despre creştinism şi Iisus, în sensul că acesta din urmă apare menţionat de mai multe ori în Coran, nefiind niciodată criticat, ci este chiar considerat cel mai mare profet de până la Muhammad: „Credinţa în Treime ar fi, potrivit Coranului, o falsificare a mesajului pe care l-a adus Hristos. Însă mult mai important de reţinut este faptul că în Coran se menţionează faptul că Hristos a prezis sosirea în lume a profetului Muhammad, dar că respectivul verset biblic a fost falsificat ulterior de către creştini.”

Un alt subiect care trebuie lămurit şi a fost necesar să îl studiez cu atenţie este acela al diferenţei dintre sunniţi şi şiiţi, o divizare care s-a petrecut la începutul epocii abbaside. În primul rând, autorul atrage atenţia asupra faptului că termenul de sunnit este oarecum impropriu, deoarece şi şiiţii se bazează, în susţinerea doctrinei lor, tot pe sunna, adică pe cutuma provenită de la profet: „Şi Shi’ah şi-a fundamentat învăţătura pe sunna, modelul şi indicaţiile profetului şi a tovarăşului săi; desigur că a fost o altă înţelegere şi o altă transmitere, care o deosebea de consensul şi de transmiterea sunniţilor ortodocşi, adică loiali Abbasizilor: Şiismul îi considera doar pe Ali şi pe urmaşii săi transmiţătorii legitimi şi autentici”. Cele două grupări au fost despărţite în special de opinia politică („sunnismul este caracterizat, în mod fundamental, printr-o preocupare de realism politic”). Prin doctrina politico-teologică a califului al-Qadir, sunnismul a fost definit explicit şi pozitiv şi, din anul 1043, anul decretării acestei doctrine drept ortodoxă şi obligatory, nu mai era posibil să fii un simplu musulman, ci puteai fi ori sunnit, ori şiit.

Închei prin câteva consideraţii interesante despre un capitol important din istoria Islamului, care ne-a afectat destul de mult şi pe noi, ca naţiune, şi anume perioada existenţei Imperiului Otoman. Paul Brusanowski face o diferenţă  între termenii “turc” şi “otoman”, pe care foarte mulţi îi confundă: “Majoritatea turcilor nu erau otomani şi majoritatea otomanilor nu erau turci. Otomanii reprezentau o clasă socială, elita conducătoare a statului, atât la Constantinopol, cât şi în unităţile administrativ-teritoriale. În perioada de glorie a imperiului, cei mai mulţi otomani au fost de origine europeană (greci, sârbi, albanezi, chiar şi italieni, unguri, germani, francezi, însă aproape niciodată români), născuţi creştini şi convertiţi la islam, cu educaţie înaltă (cei mai mulţi cunoşteau şi limbile persană şi arabă), sclavi, dar cu multă putere şi avere. Astfel, din cei 71 de mari viziri dintre anii 1453-1676, doar 13 au fost de origine turcă (în cea mai mare parte fii de renegaţi), în timp ce 22 au fost de origine slavă (sârbi, bosniaci, croaţi), 20 de origine albaneză, 7 greacă şi 9 de alte patru etnii.”

De asemenea, se precizează (un lucru care merită cercetat mai aprofundat) că situaţia populaţiei creştine din Balcani nu a fost imposibilă sub dominaţia otomană. Diferitele etnii au convieţuit la început în pace, fiind apărate de un organism statal care garanta liniştea şi buna ordine. Bazat pe un sistem politic interesant, Imperiul otoman a fost un stat multietnic şi pluriconfesional, cu un grad mare de toleranţă, bazat însă pe doctrina islamică despre stat, doctrină care constituia liantul pentru păstrarea sistemului unit. Iorga a considerat că declinul în care a intrat Imperiul otoman îşi avea originile “din germenii pe care-i aduseseră tocmai renegaţii, din vechiul mediu moral creştin: intriga grecească, trădarea sârbească, aviditatea bulgară, încăpăţânarea albaneză.” Nimic despre români, care erau prea puţini sau inexistenţi în structurile conducătoare ale Imperiului Otoman.

O carte deosebit de interesantă, captivantă, de unde, cu siguranţă, puteţi învăţa multe lucruri despre fundamentele Islamului statal şi religios.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.