Am retinut din BookMag interviul luat de Corina Sabau Norei Iuga. Iata discutand despre relatiile cu Herta Muller: ‘CS: La scurt timp după decernarea premiului Nobel, Herta Muller, vorbind despre oportunismul și lașitatea intelectualilor români, făcea aluzie la „marea doamnă a poeziei românești“, care înțelegea disidența purtând pălării. La acel moment lumea te recepta ca fiind principala traducătoare a operei Hertei Muller si nu numai; chiar eu am asistat la un eveniment dedicat Hertei Muller la Institutul Cultural Român, unde ai fost invitată să-i prezinți opera. A existat o ruptură între voi? NI: Ah, Herta. Și ea a săpat o falie în subsolul meu, poate doar un firicel freatic… eh, vezi poezia, singurătatea mă face să uit să vorbesc normal. Am tradus cinci cărți de Herta Muller pentru că mi-a plăcut cum vorbește, nu cum gândește; se pare că vorbirea se produce de multe ori fără gând și de aceea e mai adevărată. Luarea în derâdere sau punerea la zid a pălăriilor e o trăsătură tipic comunistă – vezi egalitatea pălărie egal doamnă -, mă duce cu gândul la ce o fi simțit fetița dintr-un sat bănățean când vedea pe fereastra trenului de Timișoara doamne cu pălării. Un subiect pentru un psiholog!’
Daca tot am ajuns la Herta Muller, iara si un articol din hyperliteratura despre relatia dintre scrierile ei si ale lui Sofi Oksanen (recenzia cartii ei ‘Purificare’ va apare aici in zilele urmatoare): ‘Temele pe care le au în comun romanele lui Sofi Oksanen și ale Hertei Müller sunt ușor de reperat și converg spre aceleași puncte sensibile. În primul rând, mecanismul dictaturii, al regimului persecutor prin care se manifestă istoria nemiloasă. De aici, povești despre dezumanizare, omoruri în numele unei ideologii, deportări (Ziua când au dispărut porumbeii, Leagănul respirației) și senzația urmăririi de tip Big Brother; în Vacile lui Stalin, Anna (alter-ego al autoarei) nu știe dacă să se încreadă în cea mai bună prietenă sau nu. În Animalul inimii, Lola și prietenii săi sunt atent urmăriți de către securitate (Căpitanul Piele).’
Am mai semnalat aici splendidele traduceri de poezie romaneasca de pe blogul lyrique.roumaine, ferestre deschise francezilor si francofonilor spre poezia romana. Iata cum incepe versiunea franceza a ‘Elegiei a zecea’ a lui Nichita:
Je suis malade. J’ai mal à une plaie
martelée par des chevaux en courre.
L’invisible organe,
celui qui sans nom encoure,
nonouïe, nonvue,
nonflair, nongoût, nontoucher
celui d’entre l’œil et tympan,
celui d’entre doigt et langue, –
dès le soir m’est disparu simultanément.
Festivalul Enescu atrage in aceste saptamani la Bucuresti elita muzicii internationale. Blogosfera dedica spatii ample evenimentului, am remarcat cronicile de la liternet.ro. Iata ce scrie Marius Constantinescu despre concertul dirijat vineri de Vladimir Kurowski la Sala Palatului: ‘Vineri, 13, a fost cu noroc de interviu miezos, aşezat şi fără emoţii cu Vladimir Jurowski. Îl ţin minte de acum 8 ani. Era primul Festival la care lucram, făceam vox-uri pentru Agenda TVR seară de seară la Sala Palatului. Tot atunci am făcut şi primele interviuri. Aveam ambiţia ca, la fiecare concert, să iau alţi vorbitori (numai persoane publice). La un moment dat, l-am zărit pe Jurowski (pe atunci, un copil teribil al dirijatului), cercetând nişte discuri, nebăgat în seamă de nimeni, deşi tocmai dirijase London Philarmonic Orchestra cu câteva zile înainte. Cred că l-am întrebat ceva banal, de genul „cum vi se pare nivelul Festivalului în acest an?” L-am regăsit acum, cu aceeaşi fizionomie de vampirul Lestat, unul dintre marile star-uri ale prezentului muzical. Adorat de instituţiile muzicale englezeşti (fie că se numesc LPO, Orchestra of the Age of Enlightment sau Glyndebourne Festival), solicitat tot mai des de partea cealaltă a Oceanului (unde s-a zvonit că ar prelua Boston Symphony Orchestra), Jurowski mi se pare un exemplu foarte bun de dirijor care, cu ştiinţă şi realism considerabile, şi-a umplut o nişă a lui bine definită. Nu l-a strivit prezenţa tatălui, dirijor la fel de respectat (Mikhail Jurowski). Nu l-au deturnat sau rătăcit experienţele cum nu se poate mai diverse, de la Wexford Festival la Komische Oper sau, paradoxal, trei ani la Teatro Comunale di Bologna. Şef de orchestră neo-modern, dacă mi-e permis calificativul, Jurowski pare echivalentul, la pupitru, al unui Peter Konwitschny sau David Alden: un (re)creator care îşi urmează concepţia foarte clară despre discursul scenic indiferent de mode, cerinţe sau proteste. Ceea ce contează, în cazul lui Jurowski, este ca actul dramatic al muzicii (chiar şi al muzicii simfonice) să îi fie limpede dirijorului, pentru ca, prin el, acesta să ajungă nepervertit la orchestră şi la public.’
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Habarnam pe Lună”, de Nikolai Nosov
–”De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi
–”Să nu propunți: noapte”, de Amos Oz
–”William Samuraiul”, de Giles Milton
–”A doua carte a micului magician”, de Jon Tremaine
