Ghanda isi publica impresiile de la Bookfest 2016 in ‘Jurnalul unei cititoare’: ‘… partea mea preferată o vor constitui mereu lansările. Anul acesta, însă, Final Frontier a cam golit editurile, așa că în zona de SF&F au fost doar câteva astfel de evenimente în cadrul târgului. Eu am reușit să particip numai la vreo două: lansarea Miasmei lui Flavius Ardelean, care s-a desfășurat într-un cadru destul de intim, însă așa l-am putut bârfi în voie (no, am zis numai de bine, că scrie prea fain ca să-i reproșăm ceva) și lansarea noutăților de la Paladin, unde am avut ocazia să ascult traducărtorii vorbind despre volumele proaspăt lansate, ceea ce ar trebui să se întâmple mai des, pentru că munca lor e deseori subapreciată.’
Alina Gosa scrie la ‘Raftul cu idei’ despre ‘Central Park’ al lui Guillaume Musso: ‘Cititi-l. Va asteapta intre paginile lui un thriller captivant, o poveste de viata, de moarte, de iubire si de curaj, cu un deznodamant total neasteptat si emotionat.’
Ion-Valentin Ceausescu scrie la ‘SemneBune’ despre volumul de poezie ‘rezistenta’ al Alinei Purcaru: ‘… rezistență este un volum care pare a fi fost scris într-o perioadă mai lungă de timp. Nu este asamblat haotic, ci chiar este un proiect poetic gândit, în care cuvintele s-au așezat într-o ordine căutată, s-au sedimentat și au format un mozaic pe care îl vezi complet și clar după ce ai terminat de citit volumul. Chiar aceasta a fost senzația mea, vă volumul este un mozaic format din tot felul de trăiri personale, de amintiri difuze și cețoase, unele, clare și luminoase, altele și în final, când te dai câțiva pași înapoi și închizi ochii, vezi un tablou poetic complet. Autoarea are capacitatea de a da înțelesuri și sensuri noi unor imagini banalizate prin uzură, dă farmec faptelor diverse culese de pe stradă, din călătorii, de prin holuri de hoteluri, de prin cafenele sau alte locuri în care cei mai mulți nu văd decât evidentul. Alina Purcaru interiorizează micile detalii și le transformă în poezie.’
(Dan)
Îmi face mare plăcere să citesc amănunte despre viața lui I.L. Caragiale, pe care îl consider unul dintre autorii mei români preferați, plus că era mare iubitor de bere. Iată un articol tocmai despre această plăcere, berăriile sale, scris de Monica Andrei pe ZiarulMetropolis.ro: ”„M-am apucat de negustorie, am mai deschis o prăvălie în str. Doamnei, ca să pot trăi şi eu”, declara Caragiale pentru „Evenimentul”, în 1893. După ce a deschis prima berărie, tot au apărut ştiri în presa vremii despre ce mai e nou prin viaţa dramaturgului și pe la berărie. Caragiale a ales „postul de a fi cârciumar”, rămânând liber cel de scriitor. (“Românul”, decembrie, 1893). „În pofida talentului său, nu a reuşit să-şi câştige existenţa din scris, motiv pentru care a devenit berar”. (Adevărul ilustrat, mai, 1893) “Iancu Luca Caragiale/ Îți dă berea cu măsură/ Face și literatură…/ Însă nu face parale” (Cincinat Pavelescu).”
Costi Piștea a luat un interviu pentru Observator militar cu Fania Oz-Salzberger, pe care l-a publicat și pe site-ul său. La întrebarea ”Cum vă amintiţi părinţii din copilărie şi mai ales cum v-au cultivat plăcerea pentru cărţi?”, autoarea din Israel răspunde: ”Cum v-am spus, am crescut într-un kibuţ, într-o casă pentru copii, care avea desigur cărţi. De fapt, era un cult pentru cărţi chiar şi acolo, nu doar în casa părinţilor mei – un micuţ apartament, mai mic decât camera aceasta, în care vorbim acum. Dar era plin de cărţi, până la tavan. Când nici nu ştiam ce sunt cărţile, mă jucam cu ele. Erau jucării pentru mine şi construiam labirinturi din cărţi alături de tatăl meu. E un mod bun de a ajunge să iubeşti cărţile. Ştiţi însă că în kibuţ erau mulţi refugiaţi din Europa, cărora le lipseau cărţile alături de care crescuseră. Aşa că au încercat să ne traducă cele mai bune cărţi pentru copii din Europa, chiar şi pe cele din limba germană. După Holocaust. Spuneau că vor să ne crească în spiritul celei mai bune moşteniri a culturii europene cu care veniseră după ei. A fost cea mai minunată apropiere de o generaţie traumatizată.”
Roxana scrie pe Evantaiul Memoriei despre cartea ”Darul lui Serafim”, de Simona Antonescu, despre care am scris și eu aici: ”Citind romanul, mi-am amintit de Zilele regelui de Filip Florian şi de Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu. Evident, literatura are darul de a te rupe uneori din prezent şi a te face să te uiţi fie spre trecut, atunci când evocă timpuri apuse, fie spre viitor, dacă citim o carte SF, dar, atunci când citesc despre România modernă şi cea interbelică, mă învăluie o nostalgie după ceva ce n-am cunoscut şi n-am trăit, un sentiment de mândrie amestecat cu tristeţe, pentru că, aşa cum spuneam când scriam despre Zilele regelui, “nu mă pot abţine să nu am senzaţia unei efervescenţe naţionale, a întrezăririi unor zori, care, chiar dacă ceva mai îndepărtaţi, nu erau dincolo de linia orizontului, şi să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă, într-un anume moment al istoriei, “picam” în altă sferă de influenţă…”
Tot despre o carte pe care am prezentat-o și eu, ”Regine din umbră”, scrie Iulia pe blogul său, Fructitza: ”20 de femei, fiecare cu destinul ei. Amante, curtezane, fete provenite din familii instarite, fecioare frumoase sau macar carismatice, toate au ramas in istorie. Unii le-au considerat pacatoase declarate, altii le-au proclamat adevarate eroine. Sunt chiar pareri ca ele apelau la leacuri vrajitoresti pentru a fermeca sau a mentine flacara iubirii vie sau ca iubeau doar luxul, eticheta si rafinamentul. „Daca il faceau fericit pe monarh, faceau fericit regatul.” – pag. 86 Indiferent care a fost adevarul, lumea nu le-a uitat. Le-a urat, le-a copiat, le-a urat, le-a admirat. Mai putin se cunoaste suferinta lor sau daca au fost într-adevar fericite.”
Pe Roșu Vertical a fost luna în care s-a citit numai proză scurtă. Iată ce spune autoarea blogului despre ”Oameni”, de Mihai Mateiu, apărută la Casa de pariuri literare: ”Deja citisem 3 povestiri din Oameni în antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000, atunci cînd am și decis că vreau să citesc volumul ăsta. Din păcate, pe cît de mult mi-au plăcut 2 dintre povestiri, Bunica murind și Vînătorul (dovadă că Marius Chivu a avut mînă bună cînd le-a selectat pentru antologie), pe atît de puțin interesante mi s-au părut celelalte. Mihai nu excelează ca stilist (cum face Saunders, am uitat să menționez mai sus), dimpotrivă, am cîrcotit și i-am găsit hibe de multe ori, dar ca subiecte, povestirile lui sînt ofertante.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Din zbuciumul captivității”, de Maior Gheorghe Caracaș
–”Cum l-am mâncat pe tata”, de Roy Lewis
-”Mog, pisica uitucă”, de Judith Kerr
